marți, 22 august 2017

Haikuul zilei -- 22 august

azil de noapte –
un cui se îndoaie sub
mantaua udă


(Flavia Muntean)

  Petru-Ioan Gârda, în numai trei fraze, enumeră calităţile acestui poem:

O imagine puternică prin ea însăşi. Nu se vorbeşte direct despre bucuria celui care şi-a găsit adăpost în condiţii de vreme câinească ci de mantaua atât de îmbibată de apă, încât îndoaie cuiul în care se află. Un haiku adevărat prin construcţie, simbol, simplitate, conţinut.

N-ar mai fi nimic de adăugat dacă această simplitate şi această abilitate de a construi un sens din mai nimic nu ar fi un dar, primit poate miraculos de la natură, cultivat poate astfel încît dintr-o simplă predispoziţie să devină o dispoziţie stabilă, o înclinare, un talent, o vocaţie.

Avîndu-l în faţă, poemul manifestă calităţile enumerate de Nelu, dar ele pot induce în eroare, naturaleţea părînd simplism, uşurinţa frivolitate, austeritatea indigenţă şi penurie. Căci tocmai haiku-urile bune induc în mintea veleitarului ideea că ar fi la îndemîna oricui să le scrie. Însă, ca să poţi vedea imaginile aşa, adică să poţi focaliza direct pe acel detaliu enorm şi monstruos (Caragiale -  simt enorm şi văz monstruos) şi să vezi nu doar imaginea banală, ci să simţi în ea vibraţia unei viziuni, trebuie să ai în spate un îndelung exerciţiu, o aplecare către un mod de a fi şi a recepta lumea şi, nu în ultimul rînd, gustul pentru discreţie, rezervă, laconism şi ironia subsecventă pe care ele o presupun.

Cine nu ştie că Flavia este pasionată de fotografie, va accepta mai greu faptul că nu oricine, atunci cînd vede mantaua şiroind de apă, îşi poate pironi privirea pe cuiul îndoit. De fapt nici nu sînt sigur că ea ar fi pornit neapărat de la un fapt văzut atunci realmente, poate e doar unul amintit sau unul închipuit dar plăsmuit de o experienţă vizuală cultivată şi spiritualizată vreme îndelungată.

Dar calitatea fotografului este dublată la ea de un deosebit simţ al evocării prin cuvînt. Nu e deloc uşor să spui atît de simplu şi de direct: un cui se îndoaie sub mantaua udă. Sigur că detractorii, nededulciţi la haiku, ar putea susţine că şi un şcolar de a patra, dacă-i arăţi imaginea reală, va scrie tot aşa o propoziţie simplă: un cui se îndoaie şi, dacă doamna-i va cere, o va dezvolta adăugîndu-i: sub mantaua udă.

Unde stă atunci măiestria? În faptul că, deşi pare o formulare comună şi rudimentară, expresia este obţinută printr-o anume reducţie la o simplitate rafinată. Nu ştim dacă autoarea a încercat variante pînă a ajuns la această expresie strunită şi strunjită pînă la esenţă. Dar se poate spune cu siguranţă că, dacă a nimerit-o cumva din prima, fără alte încercări, renunţări, reveniri şi ajustări, ea este rodul unor nenumărate alte încercări de variante şi versiuni ale expresiei succinte şi cuprinzătoare în alte multe poeme anterioare.

Să vedem însă de ce este expresia atît de simplă una rafinată. Care sînt detaliile care o fac una stilizată. Ar fi putut spune pur şi simplu: cuiul se îndoaie... , de ce a preferat un cui se îndoaie? Pentru că textul eliptic şi redus ca dimensiuni nu poate spune totul, n-are cum, o parte o sugerează doar contextul, universul discursului. Spunînd un cui, în faţa ochilor ne apare imediat şirul de cuie bătute într-o stinghie pentru a improviza un cuier ad-hoc (sîntem doar într-un azil, nu la hotel). Ni se sugerează astfel şi atmosfera precară a locului. Ar fi putut spune pur şi simplu: se rupe, cedează, de ce a preferat se îndoaie? Pentru că a vrut să ne fixeze privirea pe tensiunea momentului, pe povara care încovoaie cuiul.

De ce n-a reacţionat atunci, alarmîndu-se: Se rupe! Cade! Udă podeaua! Pentru că, tot ca o elipsă, emoţia nu se exhibează în haiku, ea e lăsată pe seama cuiului cambrat. E ţinută încă sub surdină, poate cuiul s-a rupt, dar poemul este focalizat pe clipa în care el se îndoaie. O clipă cît o veşnicie.

Şi azil de noapte este, bănuiesc, o alegere premeditată. Astăzi azilul nu mai e la modă, nu dă bine, sînt preferate alte vorbe mai dulci pentru asemenea aşezăminte: fundaţii, asociaţii, adăposturi, cămine. Prea suna a ospiciu. Şi iată că azilul este astăzi un termen care ne trimite, vrînd-nevrînd, mai mult la literatură, pentru că e al altor vremuri. Şi, cine ştie şi un pic de literatură, îşi aduce aminte de titlul unei piese de Maxim Gorki.


Dar mantaua, ce este ea? Veşmînt de vremuri rele (şi grele) cu care vagabondul nostru se înfăşoară, ca un veritabil pelerin, pe orice vreme.


http://www.poezie.ro/index.php/essay/14017758/Mantaua_ud%C4%83

duminică, 20 august 2017

joi, 17 august 2017