duminică, 10 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 10 decembrie 2017 - Haiku clasic



Culegătorii
împrejurul străchinii –
un cerc de linguri

(Şerban Codrin)


Masa, pentru lucrătorii cîmpului, chiar aşezaţi pe iarbă în jurul unei străchini, era un ritual. Femeia, care mergea iute-iute cu baniţa-n cap, trebuia să facă de două ori drumul pînă la „loc” cu prînzul ăl mic şi peste cîteva ore cu ăl mare. Şi-ntre timp să gătească încă o oală, două cu de-ale gurii. Pînă să se strîngă „oamenii” (mai erau şi femei printre ei), aşeza un şervet, o strachină mare cu ce gătise, o mămăligă şi cercul de linguri în aşteptare. Era momentul în care prididea. Înainte să dea ţignal.

Oamenii mîncau în tăcere. Deşi mîncau din acelaşi blid, lingurile nu se ciocneau. Oboseala dădea un ritm domol înghiţiturilor, între care trupurile se destindeau după atîta trudă. Păreau adunaţi, în cerc, la o masă de taină. A tăcerii.


Stilizînd brâncușian – un cerc de linguri. De lemn.

sâmbătă, 9 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 9 decembrie 2017



toamnă tîrzie -
pe-un fir de paing lumini
de avarie 

(Corneliu Traian Atanasiu)


        De data asta, inspirația a venit de la un fir de păianjen care lucea cînd și cînd în lumină. Experiența nu era nouă. Ceea ce poate observa oricine e interesat de o astfel de revelație este că firul (nu era o plasă) e prea subțire ca să poată fi văzut el însuși și este remarcat doar prin faptul că, legănîndu-se în adieri de vînt imperceptibile, lucește în anumite poziții. Și legănarea, și strălucirea sînt imprevizibile și aritmice.

        Încercînd să notez evenimentul, mi s-a părut important să remarc deci discreția și intermitența faptului:

un fir de paing / sclipind discret în soare –
sclipiri pe-un fir de / paing adiat de vînt –
un fir de paing / sclipind în lumina / zilei de august

        În ultima încercare, adăugînd ziua de august, introduceam un fel de nostalgie a sfîrșitului de vară. Am cochetat apoi cu un al treilea vers care să prindă un bătrîn/bunic, mamă/bună (bunică) față-n față cu faptul, contemplîndu-l sau contemplîndu-se în el ca într-o oglindă. Fragilitatea și discreția, tăcerea unei tristeți luminoase iradiau din sclipirile firului.

        Încercările m-au ajutat să-mi dau seama că ideea de a califica explicit isprava firului ca discretă sau intermitentă este redundantă și slăbește oarecum forța imaginii fruste și, de asemenea, că e inutil să adaug că sclipirea s-ar datora luminii sau soarelui, lucru subînțeles. Puteam să adaug însă faptului o circumstanță care să-i dea, prin contrast cu strălucirea, o semnificație neliniștitoare.

un fir de paing sclipind
în înserare

        Și abia acum mi-a venit ideea fericită, și tehnică, și simbolică, de a exploata această sclipire intermitentă pentru aluzia pe care o face senzorial la luminile de avarie ale unei mașini deteriorate. Primul vers a venit de la sine – toamnă tîrzie. Mecanismul anotimpurilor s-a gripat, mașinăria nu mai funcționează, natura a aprins luminile de avarie.

vineri, 8 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 8 decembrie 2017



cireși în floare –
mama cărând stelele
cu cobilița

(Vasilica Grigoraș)


Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.

Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.

Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.

        A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.

Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validaau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.  


Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.