duminică, 15 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 15 octombrie 2017



cu resemnare –
cuib gol în pălăria
sperietoarei

(Șerban Codrin)



        Partea a doua a poemului este o notație a unui fapt observat sau, oricum, a unui echivalent (poate doar închipuit) al lui. Nu știm dacă autorul a văzut realmente acest lucru, dar felul în care l-a consemnat în scris face vederea cuibului, în ciuda ironicei amplasări, pe deplin verosimilă. Sîntem în fața unei ciudățenii. Paradoxală dar perfect reală.

        Prima parte pare deci un comentariu al acestei situații (inacceptabile). Sub presiunea împrejurărilor, n-avem încotro și luăm lucrurile ca atare. Nu ne împotrivim, ba chiar ne împăcăm cu ele. Pe nebăgate de seamă, centrați pe boacăna sperietoarei, riscăm însă să nu luăm în seamnă faptul că cuibu-i deja gol. Aici ar putea să fie și kigo-ul poemului – păsările migratoare deja au plecat - și un al doilea motiv de resemnare – vreme vine, vreme trece.

        Vă propun însă să ne moderăm puțin resemnarea și să ne consolăm, împreună cu sperietoarea, cu faptul că, totuși, chiar dacă n-a reușit să gonească păsările stricătoare, pălăria ei a ocrotit o nouă generație sănătoasă și zdravănă de pui care și-a luat deja zborul spre alte zări. S-a integrat unui rost mai generos decît cel care-i fusese, prea interesat și meschin, destinat.

        Dar nu cumva poemul este ratat pentru că a dat în vileag, într-un mod explicit, resemnarea? Încerc să vă conving că nu. În primul rînd pentru că, în primă instanță, resemnarea e dată în seama sperietorii. Ea este personajul fabulei. Și, neputînd face față sarcinii statutare, tot ea s-a milostivit de o familie de zburătoare. Resemnarea ei însă a iradiat în toată această lume aflată în miez de toamnă. Umilul fapt observat și notat a devenit alegoric un simbol pentru toată urgia cu care va trebui să se împace, de voie, de nevoie, o lume-ntreagă.

        Cu resemnare este o consemnare a unei atitudini de-acum universale, o adoptare a unui punct de vedere și a unui mod de a fi și a te comporta:  Tu rămâi la toate rece, / De te-ndeamnă, de te cheamă: / Ce e val, ca valul trece, / Nu spera și nu ai teamă; / Te întreabă și socoate / Ce e rău și ce e bine; / Toate-s vechi și nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.

        Tehnic vorbind, o expresie, o vocabulă circulată, o piatră lustruită îndelung în șuvoiul vorbelor de zi cu zi, poate deveni echivalentul unui obiect. Posedă valențe obiective și, dacă la început pare doar o consemnare a unei reacții emoționale subiective, bine și ingenios plasată în poem, se poate amplifica și manifesta ca o emoție de toamnă emancipată și suverană. Desemnînd un cadru emoțional obiectivat, o atmosferă, un climat, o dispoziție a unei lumi întregi.

        Iată încă o regulă care se dovedește flexibilă. Se bucură și cînd este respectată și cînd este încălcată - cu grație.




sâmbătă, 14 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 14 octombrie 2017



teiul înflorit -
bunicul nu mai vinde
ceainicul de-argint

(Cornel Costea)



        Nu ştim precis cum se conjugă teiul înflorit cu hotărîrea bunicului de a nu mai vinde ceainicul de-argint. Există, dincolo de simetria dintre floarea aurită şi ceainciul argintat care sugerează implicit valoare, ironia aceea fină care împleteşte impetuozitatea miresmei de tei revărsate peste lume cu utilitatea ticăită a ceaiului de tei, de-acum asigurat, cu care bunicul va trece şi prin iarna care vine. Sigur, închipuirea generoasă poate broda pe păsuirea provocată de răbufnirea teiului care convoacă vechi amintiri legate de alte vremuri mai pe măsura vechiului ceainic. Dar firul mai subţire, mai delicat şi mai glumeţ este cel care face şarmul poemului.



vineri, 13 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 13 septmebrie 2017



sfârşit de vară -
între noi n-a fost nimic
nici măcar cămaşa

(Ildiko Juverdeanu)


        Jocul de cuvinte care minimalizează, neagă, reneagă mucalit şi împleteşte sugestii care culminează cu acel nici care inversează brusc, în final, sensurile este tehnica subtilă care dă întreaga valoare a poemului. Nu contează cui îi sînt adresate spusele, poate e doar un monolog concluziv la spartul nunţii, în cămară.

        Primul vers evocă vara şi, prin urmare, la impactul cu cele ce urmează, arşiţa, ardoarea – acum însă sfîrşite. Ultimul, lipsa firească a cămăşii în asemenea împrejurări. Versul din mijloc, care tăgăduieşte, se leapădă, abjură, este de fapt o surdină, poate pudică, dar care reuşeşte acea performanţă exemplară de a amplifica ceea ce vrea să tăinuiască.

        Frumuseţea poemului ţine de felul în care erotismul este doar sugerat prin jocul atitudinilor şi prin cuvintele aluzive.


joi, 12 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 12 octombrie 2017


vînt în rafale –
iar şi iar redeschisă
poarta trîntită

(Corneliu Traian Atanasiu)



Opreşte-te, clipă!
Goethe

        Vîntul are de obicei sincope. Bate neregulat. Îşi schimbă cînd direcţia, cînd viteza şi intensitatea. Cînd se opreşte brusc. Printre spectacolele pe care le oferă, cele mai atrăgătoare sînt momentele cînd ridică şi întoarce frunze sau hîrtii pe care le lasă din nou jos, pentru a-şi relua apoi jocul.

        Ceea ce am vrut să surprind a fost modalitatea de a fi a vîntului, inconstanţa lui. Vînt în rafale este expresia care numeşte nu atît acţiunea vîntului cît chipul în care ea se petrece. O evocă evitînd să folosească un verb. Substantivul rafale spune acest lucru fără să facă apel la nicio acţiune care este totdeauna temporală. Vorbeşte despre esenţa vîntului. Despre un prezent etern. Şi definitoriu pentru vînt.

        Dacă natura vîntului este schimbarea, am căutat să găsesc o imagine care să-i înfăţişeze instabilitatea, capriciozitatea, insistenţa. M-a tentat mai întîi ceva luat de vînt, dus şi lăsat şi iar reluat fără capăt şi fără noimă. Dar repetiţia mi s-a părut mai interesantă atunci cînd e vorba de un obiect rebel care nu se lasă dus (de tot) şi, la fiecare rafală, loveşte zgomotos şi sîcîitor ceva care parcă-i face-n necaz: o poartă trîntită. În felul ăsta am prins şi o expresie numai bună pentru o acţiune repetată care înghite verbul în modalitate: iar şi iar n-are nevoie de niciun verb, deşi poate modula o mulţime de verbe care nu fac decît să repete o acţiune. Verbul poate fi folosit la participiul trecut care este deja un adjectiv: poarta este mereu redeschisă. Care poartă? Aceea trîntită.

        Pentru haiku recuzita este gata: vînt, rafale, poartă, redeschisă, trîntită – omul dispărut din peisaj, lăsînd în urmă doar o relicvă: poarta. Nu este notată nicio tresărire emoţională. Doar trăncăneala porţii izbind uşorul. Iar şi iar redeschisă / poarta trîntită.

        Poemul îşi mărturiseşte singur emoţia prin imagini: locul este pustiu, vîntul îşi face de cap, poarta nu se mai închide şi nu se mai deschide cu rost, poate nu mai e nicio casă, nicio curte, niciun locuitor, a rămas doar ea pentru a trăncăni cu vîntul. Starea de wabi-sabi este perfect înglobată acestor imagini.

        Dar haiku-ul n-ar fi complet dacă am rămîne doar la acest nivel şi nu am putea decola spre un alt orizont alegoric. Toate elementele ne pot ajuta să surprindem ceva care se referă şi la modul de a fi al omului. Capricios ca şi vîntul, el trînteşte mereu cîte-o poartă mînios şi... definitiv. O poartă pe care, la următoarea rafală, o redeschide tot atît de impetuos. Şi tot aşa...

        Pe drumul către finalizarea acestui poem am urmărit o exigenţă. Sau, mai bine zis, am  fost călăuzit de ea. Nu am vrut să elimin verbele, ci am fost conştient de faptul că nu vreau să scriu un poem care să fie fixat în timp, care, prin timpul verbal folosit, să aparţină unui moment trecut, prezent sau viitor. Am vrut, din contra, să prind acea clipă în care vîntul se mărturiseşte pentru eternitate. În care îşi spovedeşte firea.


        Un haiku nu evocă un oarecare instantaneu datat astăzi, ieri sau mîine ci o nălucire a eternităţii existentă din veci şi pentru totdeauna.