Haikuul zilei -- 31 decembrie 2017 - Haiku clasic

Masă de-Anul Nou –

doar sarea în bucate

şi cana cu-apă 

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 30 decembrie 2017

La gura sobei –

pe genunchii bunicului

doar peticele

(Vasile Conioși-Mesteșanu)

Haikuul zilei - 29 decembrie 2017

Iarnă fără nea –

ce tristă-ar fi grădina

fără de vrăbii

(Radu Patrichi)

Haikuul zilei -- 28 decembrie 2017

Parfum de irişi – 

ţipătul păunului

prelungind clipa 

(Manuela Miga)

Haikuul zilei -- 27 decembrie 2017

Crăciun fericit –

arde în josul scării

patul mortului

(Ion Roșioru)

Haikuul zilei -- 26 decembrie 2017

Flacăra trece

de la chibrit la sfeşnic -

seară de Crăciun

(Eduard  Țară)

Haikuul zilei - 25 decembrie 2017

From the bamboo pipe
a dragonfly drinks water
like in kabuki

Din pipa de bambus
o  libelulă bea apă
ca în kabuki

(Radu Șerban)

Haikuul zilei - haiku clasic -- 24 decembrie 2017

Seară de iarnă –

umbra sperietorii

căzând peste sat

(Șerban Codrin)

Totul e simplu, vizual și obiectiv. Sperietoarea este undeva pe o înălțime deasupra satului și în tîrziul înserării se alungește peste măsură. Umbra crescută astfel impresionează. Și, dintr-o dată, funcția ei, altfel modestă, ne înfricoșează ca o prevestire sinistră. Lumea satului este în primejdie. O simțim chiar fără să o gîndim.

Haikuul zilei -- 23 decembrie 2017

steagul arborat

de florile mărului -

speranța în plop

(Vasilica Grigoraș)

        Calitatea cea mai remarcabilă a poemului de mai sus este faptul că folosește în fiecare dintre părțile lui o expresie.

        Este bine să nu mergem mai departe înainte de a lămuri ce se înțelege din punct de vedere lingvistic cînd vorbim de expresie. Genul proxim este îmbinarea de cuvinte (unitatea frazeologică, sintagma) fixă, adică aceea în care sensul, unic, se păstrează doar dacă înșiruirea cuvintelor rămîne neschimbată. Diferența specifică prin care se deosebește de locuțiuni sau cuvinte compuse este expresivitatea sensului. Albul ochiului (cuvînt compus) este un nume pentru ceva bine precizat, a băga de seamă (locuțiune verbală) este o îmbinare care se comportă ca un verb și și-a cam pierdut expresivitatea, de florile mărului (expresie) se folosește doar pentru sensul său figurat – degeaba, în zadar, de pomană –,  greu de motivat prin sensurile componentelor.

        Recurgînd la expresia de florile mărului, autoarea nu s-a rezumat doar la a reitera ideea de gratuitate a unui gest, ci, prin felul în care a plasat-o, a mimat și o imposibilă înălțare a unui drapel aninat pe fragilitatea, acum înțeleasă la propriu, a unor delicate flori de măr. Expresia, rămînînd autonomă, cochetează și cu o integrare gramaticală într-o îmbinare de cuvinte mai consistentă. Sensul final însă bate mai departe, gestul este demascat și la propriu și la figurat ca unul nu atît zadarnic, de o inutilitate poate naivă, ci ca unul mai mult ca sigur interesat și ipocrit.

        Fățărnicia însă, acum o putem spune pe față pentru că arborarea steagului a fost dovedită ca o înșelăciune, compromite viitorul, nădejdea că patriotismul afișat ar fi unul autentic. Speranța în plop vrea să spună că ea e imponderabilă, aeriană, inconsistentă. În mod ciudat, expresia, altfel extrem de cunoscută și vehiculată, nu există nici în DEX, nici în Dicţionarul de expresii şi locuţiuni româneşti.

        Frumusețea poemului constă, pentru mine, în felul în care obiectivitatea celor două expresii construiește cu detașare un dialog profund mîhnit.

Haikuul zilei -- 22 decembrie 2017

lămpile stinse –

sub caişii în floare

nopţile albe

(Magda Vlad) 

        Elipsa cea mai importantă în haiku este aceea contextuală. Și lucrul pe care-l caută cititorul, încîntat de subtilitatea textului concentrat, este acest context abia sugerat. Iar dacă nu ne grăbim să alegem pe parcurs unul sau altul dintre contextele la care ne trimite poemul, am putea opta pentru unul care să le înglobeze pe toate cele particulare într-unul mai general, acela amintit de titlul unui volum al lui Șerban Codrin: O sărbătoare a felinarelor stinse. Este în lămpile stinse o aluzie malițioasă la adresa festivităților abuzînd de lumini orgiastice. Există o inversiune în ceea ce notează titlul pomenit: sărbătoarea adevărată este un ritual care evită adaosul decorativ al strălucirilor, care preferă nuanțele în care albul își joacă singur umbrele cochetînd cu întunericul. Luminile sînt stinse pentru a putea admira albul stins (estompat, difuz) al florilor. Paloarea lor delicată și vibratilă.

        Desprea această sărbătoare sățioasă vorbește și haiku-ul lui Șerban Codrin: Merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală. Cel de față alege alt mod de a elogia pomii înfloriți – nesomnul. Contrariile se atrag, se întîlnesc, se suprapun. Ai totul dinainte și, totuși, nu te mai saturi. Contemplarea este fără saț. Nesațul te ține treaz. Nopțile sînt albe molipsindu-se și de la albeața florilor, și de la aceea a insomniilor.

        Fără s-o spună fățiș, poemul vorbește de o sărbătoare. Fără să o facă retoric, recomandă o atitudine. Fără să o pomenească, creează o atmosferă și o emoție.

Haikuul zilei -- 21 decembrie 2017

râşniţa de cafea -

derulând la manivelă

filmul vieţii

(Constantin Iliescu)

        Așa e în haiku (dacă poemul este  bun): contextul este unul compozit, alcătuit din elemente heteroclite. Manivela este luată de la o rîșniță veche de cafea. De dinainte de apariția și proliferare gadgeturilor electrice. Una despre moartea căreia vorbește cu o imensă tristețe Maria Banuș: Am dus vechea rîșniță turcească la tocilar / și el mi-a spus: „Dintr-astea nu mai ascuțim”. / Atunci capul meu a îmbătrînit brusc / și-a-nceput să tremure. // Am luat sulul de aramă la subțioară, / era foarte greu, / un secol cu reflexe roșietice, / și l-am dus acasă. 

        Filmul, de la bobinele aparatelor de 35 mm cu care caravana cinematografică făcea proiecții alb-negru pe peretele căminului cultural, unde fiecare venea cu scaunul de-acasă. Aparatele, care rulau filmul, deja electrice, nu mai aveau manivelă, dar filmul se rupea și pauzele pentru reparații, fără număr, te lăsau să te gîndești, pe întuneric, cîte și mai cîte.

        Derularea, cu manivela rîșniței, era îndelungă și adesea poticnită, dar era un tabiet la fel de gustat ca și cafeaua cu caimac fiartă la lampa cu petrol (dacă n-aveai primus). Aveai timp să reiei, pe gratis, nenumărate secvențe ale vieții pe care le credeai pierdute sau care fuseseră rulate cu viteză prea mare, rulîndu-le acum mai agale. La urma urmei, cînd e vorba de filmul vieții, manivela poate fi substituită și cu un mestecău, așa cum procedează, în finalul poemului La Cornu Caprii al lui Marin Sorescu, femeile intrate în iureșul vieții: Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Cîşlegii, te calcă toţi pe picioare la dragobete, faci zile pe ajutat, / Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci... în soare, în lună, / Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte...

        Și, dacă ești cititor de haiku, învîrți la manivela rîșniței de aramă, amestecînd lucrurile, așa cum Aladdin freca lampa fermectă ca să se ivească duhul poeziei. 

Haikuul zieli -- 20 decembrie 2017

cais  înflorit -

răzuind noaptea de pe

ceaunul de  tuci

 (Cezar-Florin Ciobîcă)

        Poemul excelează prin simplitate. Prin eleganța formulării, naturalețea și lejeritatea spunerii. Fluența ne abate oarecum atenția de la sensul celor spuse. Imediat ce sîntem însă un pic mai vigilenți, observăm că gerunziul răzuind introduce o acțiune echivocă, lipsită de certitudinea unui agent bine precizat. Cine să fie actantul?

        Și mai atenți, sesizăm paradoxul: răzuirea nu se petrece, cum am fi tentați să credem, noaptea și nu funinginea întărită, negreala, zgura este răzuită de pe ceaun ci chiar noaptea. Eleganța dintîi a poemului, care ne trimitea pe o pistă lejeră dar falsă, devine acum subtilitate provocatoare. Neîndoielnic, ni se propune un agent mai puțin ortodox – caisul înflorit. Întreg poemul intră în derapaj. Imaginile și obiectele fruste – caisul și ceaunul de tuci – se transfigurează. Personajelor din fabula vizuală închipuirea le caută corespondente care să facă față unei viziuni. Înflorirea, desprimăvărarea, lumina cea nouă a florilor de cais ne desprind din obsesia tuciului neguros în care mestecam mămăliga cea de toate zilele și ne redau unei vieți deschise spre miracolul lumii. Ne răzuie albeața de pe ochii încețoșați de presantele și importantele treburi domestice.

        Dacă avem o sprinteneală suplimentară a închipuirii, putem vedea, în final, ceaunul morocănos de tuci acoperit cu o spumă neagră, pe care un aparat de ras Gilette Fusion Power cu mii de flori de cais (pe post de lame de ras) o îndepărtează ușor și elegant. 

Haikuul zilei -- 19 decembrie 2017

noapte fără somn –

doar greierii mai luptă

cu maneliştii

(Gabriel Iordan-Dorobanțu)

     Se-nţelege că autorul n-a putut să doarmă din cauza manelelor. Şi că insomnia a fost productivă: neputînd să doarmă, a avut revelaţia tristă că civilizaţia a luat-o razna, că, în afara greierilor, nimeni nu mai luptă cu metehnele ei care au pervertit gustul. Căci maneliştii nu sînt decît vîrful de lance al unei ofensive pe front larg: orgia de lumină a urbei a izgonit firmamentul plin de stele, decibelii daţi la maximum au acoperit sunetele discrete ale nopţii, nevoia permanentă de anturaj a anulat posibilitatea contemplării şi a meditaţiei, oferta îmbelşugată de distracţii consumiste hipnotizează şi face uitată bucuria reveriei. Este un fel de recunoaştere penitentă. Omul a pierdut partida, greierii însă, îşi continuă cu tenacitate cîntecul lor firav.

Haikuul zilei -- 18 decembrie 2017

fulguind din zori -

sita veche umple iar

covata bunei

(Vasilica Grigoraș)

     Afinitatea celor două imagini umple poemul de o stare de armonie universală. Lucrurile sînt așa cum e îndătinat, afara ninge încet și în casă se cerne spornic făina pentru cozonaci. Iarna de-acum nu se dezminte. Sita veche, a cerului sau a bunei, își face treaba. Și limba știe că, nedezmințit, fulgii se cern din ceruri pe pămînt și în covată sita ninge pulberi albe de făină.

     Și totul a început harnic din zori. C-o fulguială și cu o grabă bine temperată. Depășind oarecum faptele în sine și plăsmuind prin imponderabile interferențe și printr-o nebănuită detentă atmosfera sărbătorii. În această magie aluzivă de a convoca, prin evocarea unor detalii expresive, contexte vaste și situații consistente care se amestecă fără nicio reținere constă tot farmecul haiku-ului. 

  

Haikuul zilei -- haiku clasic -17 decembrie 2017

Ceainic în clocot –

sărbătoarea focului

pe-un braţ de lemne 

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 16 decembrie 2017

Zăpadă de-o zi – 

din ce în ce gunoiul 

din nou deasupra 

(Corneliu Traian Atanasiu)

Merită să adaug alte poeme referitoare la fascinația primei zăpezi.

alb fără păcat –

crengile se apleacă

pînă la pămînt

Corneliu Traian Atanasiu

        Fără experiența repetată an de an a zăpezii imaculate care acoperă și copleșește totul, fără contemplarea tăcută și recunoscătoare a liniștii așternute peste o lume care nu mai părea să o merite, fără meditația la sensurile trăirilor care se urzesc din ceea ce simți în fața peisajului fără pată, n-aș fi fost tentat să urmăresc, avînd impresia că nu-i voi da de capăt, și să șlefuiesc acest poem timp de două săptămîni.

        Dar nici fără aceste două poeme pe care mi le-am amintit pe parcursul căutărilor:

prima zăpadă - / toate murdăriile / acoperite (Cornelia Conta)

acoperite / toate datoriile - / ascult cum ninge (Cristina Oprea)

nu aș fi reușit să surprind acea trăire a detașării pline de recunoștință de toate cele.

        Prima idee a fost aceea de a da pondere amplorii omătului coborît din cer. Și pentru asta aveam la îndemînă pilda crengilor pe care neaua se așeza generos îndoindu-le. Copleșindu-le. Ele se plecau elastic, dar se puteau și rupe. Recurgînd la o expresie familiară – pînă la pămînt - am ascuns, lăsînd-o doar subînțeleasă, eventualitatea frîngerii, aducînd totodată în prim plan un superlativ al îndoirii. Am preferat această aluzia la plecăciune. Spunînd crengile se apleacă / pînă la pămînt, surpindeam un gest firesc și obiectiv de smerenie față de pogorîrea zăpezilor. Copleșirea devenea o împovărare și, în alt plan, o revărsare covîrșitoare de emoție liber consimțită, plină de recunoștință.

        Gestul pios mărturisind gratitudinea era rezolvat. Exista însă și o elipsă: neaua, omătul, zăpada, care provoca totul, nu apărea în scenă. Era prezent doar efectul ei covîrșitor. Eram liber să renunț la a o numi în mod expres. O puteam evoca, printr-o metonimie, amintind doar o trăsătura a ei cea mai expresivă, aceea care ne impresionează și ne farmecă cel mai mult – albul. Și care sugerează puritatea. Elipsa se păstra și cuvîntul ales se preta mai bine la a face un apropo la pogorîrea pe pămînt a unui duh al curățeniei – alb fără păcat.

Haikuul zilei - 15 decembrie 2017

Arome de ceai –

alături ceaşca mamei

aşteptând goală

(Oprica Pădeanu)

Haikuul zilei -- 14 decembrie 2017

Prima ninsoare –

copilul privindu-şi

cizmele rupte

(Ana Ruse)

Haikuul zilei -- 13 decembrie 2017

Bordei fără foc –

colindul copiilor

aburind geamul

(Claudia Ramona Codău)

Haikuul zilei -- 12 decembrie 2017

Zburând aiurea –

din pensula scribului

ies păsări negre

(Nicolae Marian Tomi)

Haikuul zilei -- 11 decembrie 2017

daruri de nuntă –

în buchetul miresei

o lăcrămioară

 (Dan Iulian)

Haikuul zilei -- 10 decembrie 2017 - Haiku clasic

Culegătorii

împrejurul străchinii –

un cerc de linguri

(Şerban Codrin)

Masa, pentru lucrătorii cîmpului, chiar aşezaţi pe iarbă în jurul unei străchini, era un ritual. Femeia, care mergea iute-iute cu baniţa-n cap, trebuia să facă de două ori drumul pînă la „loc” cu prînzul ăl mic şi peste cîteva ore cu ăl mare. Şi-ntre timp să gătească încă o oală, două cu de-ale gurii. Pînă să se strîngă „oamenii” (mai erau şi femei printre ei), aşeza un şervet, o strachină mare cu ce gătise, o mămăligă şi cercul de linguri în aşteptare. Era momentul în care prididea. Înainte să dea ţignal.

Oamenii mîncau în tăcere. Deşi mîncau din acelaşi blid, lingurile nu se ciocneau. Oboseala dădea un ritm domol înghiţiturilor, între care trupurile se destindeau după atîta trudă. Păreau adunaţi, în cerc, la o masă de taină. A tăcerii.

Stilizînd brâncușian – un cerc de linguri. De lemn.

Haikuul zilei -- 9 decembrie 2017

toamnă tîrzie -

pe-un fir de paing lumini

de avarie 

(Corneliu Traian Atanasiu)

        De data asta, inspirația a venit de la un fir de păianjen care lucea cînd și cînd în lumină. Experiența nu era nouă. Ceea ce poate observa oricine e interesat de o astfel de revelație este că firul (nu era o plasă) e prea subțire ca să poată fi văzut el însuși și este remarcat doar prin faptul că, legănîndu-se în adieri de vînt imperceptibile, lucește în anumite poziții. Și legănarea, și strălucirea sînt imprevizibile și aritmice.

        Încercînd să notez evenimentul, mi s-a părut important să remarc deci discreția și intermitența faptului:

un fir de paing / sclipind discret în soare –

sclipiri pe-un fir de / paing adiat de vînt –

un fir de paing / sclipind în lumina / zilei de august

        În ultima încercare, adăugînd ziua de august, introduceam un fel de nostalgie a sfîrșitului de vară. Am cochetat apoi cu un al treilea vers care să prindă un bătrîn/bunic, mamă/bună (bunică) față-n față cu faptul, contemplîndu-l sau contemplîndu-se în el ca într-o oglindă. Fragilitatea și discreția, tăcerea unei tristeți luminoase iradiau din sclipirile firului.

        Încercările m-au ajutat să-mi dau seama că ideea de a califica explicit isprava firului ca discretă sau intermitentă este redundantă și slăbește oarecum forța imaginii fruste și, de asemenea, că e inutil să adaug că sclipirea s-ar datora luminii sau soarelui, lucru subînțeles. Puteam să adaug însă faptului o circumstanță care să-i dea, prin contrast cu strălucirea, o semnificație neliniștitoare.

un fir de paing sclipind

în înserare

        Și abia acum mi-a venit ideea fericită, și tehnică, și simbolică, de a exploata această sclipire intermitentă pentru aluzia pe care o face senzorial la luminile de avarie ale unei mașini deteriorate. Primul vers a venit de la sine – toamnă tîrzie. Mecanismul anotimpurilor s-a gripat, mașinăria nu mai funcționează, natura a aprins luminile de avarie.

Haikuul zilei -- 8 decembrie 2017

cireși în floare –

mama cărând stelele

cu cobilița

(Vasilica Grigoraș)

Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.

Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.

Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.

        A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.

Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validaau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.  

Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.

Haikuul zilei -- 7 decembrie 2017

belșug de Crăciun –

în brad medaliile

străbunicului

(Violeta Urdă)

        Iată un poem interesant. Așa cum e, la prima vedere, pare să ia în derîdere atîrnarea medaliilor în pom. Mai ales pentru că, se pare, alte decorațiuni sau cadouri nu prea mai sînt.

        Nu e exclus să vezi în ceea ce e expus mai degrabă calicia, opusul belșugului. Cei ce au împodobit bradul n-au prea avut altceva de expus. Și nici nu prea s-au omorît cu hărnicia artizanală. Țineau să rupă gura tîrgului.

        Întîmplarea, înțelepciunea ei vreau să zic, face ca bradul respectiv să semene ca două picături de apă cu arborele verde al dacopatiei. Calicie, calicie, dar cu lustru.

Haikuul zilei -- 6 decembrie

pe-o prispă-ntre-amintiri –

cît mai e vară

cît mai sînt greieri

(Dumitru Radu)

     Integrată poemului, sintagma cît mai sînt greieri  capătă un aer nostalgic, mărturisind totodată o dispoziţie tonic-reveriacă. Anotimpul interior pare mai mult unul al tomnaticelor amintiri, dar el este în consens cu tihna unui sfîrşit de vară petrecut pe prispa plină de recolta bogată a unei vieţi intens trăite. Tîrziul vieţii este oarecum încrezător în prelungirea acestui timp savuros al meditaţiei. Mai ales că el este acompaniat de circumstanţe cum nu se poate mai prielnice – prispa, vara, greierii. Ce poate fi mai plăcut decît ca, retras pe prispă, să ai răgazul rememorării clipelor de altădată în ţîrîitul alinător al greierilor. E una din fericirile mărturisite şi poate un îndemn pentru cei împăcaţi oarecum cu soarta.

      Eliberată din chingile poemului, sintagma îşi cîştigă însă autonomia. Ea nu mai depinde de alte cuvinte spuse înainte sau după ea şi rămîne semnificativă prin chiar disponibilitatea şi ambiguitatea sa:

...cît mai sînt greieri…

       Ar putea fi luată ca o aluzie ameninţător-ecologică, aşa cum se întîmplă în poemul lui Şerban Codrin: “nopţi fără greieri - / ceva i se întîmplă / universului”, care constată un simptom poate incert dar alarmant.

    Cu acele puncte de suspensie înainte şi după (chiar nemarcate explicit), sintagma îşi pierde posibilele accente care ar preciza o întrebare (poate doar retorică), o exclamaţie, o urgenţă, o ameninţare, o păsuire, poate o speranţă… şi denotă, neutru, doar o posibilitate, o prelungire, o amînare, o îngăduire, un răgaz. E un destin al greierilor, dar el nu ne este indiferent pentru că împărtăşim cu ei aceeaşi soartă. Şi, fără panică, fără avântări militante, fără să vituperăm, cu un bemol la cheie, ne simţim angajaţi la o reflecţie empatică legată de o soartă comună.

       Reluînd poemul de la care am plecat, putem observa că există în el acea împăcare mioritică cu tragismul sorţii. Dar şi că, dincolo de voluptatea savurării amintirilor într-un cadru pe măsură, păsuirea cu încă o vară a omului este contrabalansată discret de grija pentru veşnicia, şi ea parcă din ce în ce mai efemeră, a greierilor. Dacă şi greierii…

       Poate că nu toate îngrijorările au prelungiri în activism, poate că unele îşi sînt suficiente lor înseşi.

Haikuul zilei -- 5 decembrie 2017

chiciură pe ram -

bunica-şi toarce firul

la gura sobei

(Letiția Iubu)

  Un poem care pare o mostră de platitudine și prozaism. Cele două părți înregistrează alb faptele. Realitatea lor ordinară lipsită de orice tresărire. Nu există nici măcar un mic accident textual (cum ar fi un joc de cuvinte, un cuvînt cu două înțelesuri etc.) care să deturneze sensul comun al celor spuse. De unde-i vine totuși neîndoielnica seducție?

    În primul rînd, din atmosfera pe care o creează. Una în care cele două imagini, vădit în antiteză, se armonizează. Natura nu e vitregă, ea croșetează afară la fel de firesc cum bunica toarce la gura sobei. Iarna este doar un alt anotimp din curgerea cînd lină, cînd zbuciumată a vremii. Preocupările omului sînt în concordanță cu ea. Și rezultatul este o anume liniște și împăcare sufletească.

   În al doilea rînd, bunica și soba ne împing undeva într-un trecut idilic sau idilizat, aproape de poveste. Iar atmosfera de tihnă este tulburată de o anume nostalgie după vremuri care-au fost și n-or să vie iară. Au fost oare? Le-am trăit realmente? Sau generațiile mai noi le știu doar din amintirea altora? Chiar dacă nu le-am apucat, jinduim după ele în contrast cu vremea noastră care a decretat de mult că „vreme bună” este doar aceea care nu ne udă, nu așează zăpadă sau mocirlă pe carosabil, nu ne împiedică să ajungem la timp la servici și să ne întoarcem cît mai repede acasă, unde ne ocrotesc termopanele.

       

  Ceea ce, la urma urmei, s-a dovedit a fi tîlcul poemului este un fel de lărgire în straturi a contextului, pentru care cele două imagini inițiale au fost doar un pretext.

*

   Și imaginea de la care a plecat poemul este doar un pretext. Chiciura de pe ram a trebuit dublată de o imagine umană pentru a crea acea atmosferă în care să regretăm vremea cînd ne mai puteam bucura de promoroacă fără să ne posomorîm de impedimentele pe care le-ar putea avea asupra bunului mers al lumii civilizate. 

Haikuul zilei -- 4 decembrie 2017

noapte de iarnă -

un pictor își prepară

albul zăpezii

(Constantin Iliescu)

   

     O noapte de iarnă, chiar atunci cînd cerul este acoperit, fără lună și fără stele, nu este una întunecată. Ea se bucură de lumina neverosimilă a zăpezii. Albul zăpezii este unul radios, strălucitor.

        Această fascinație încearcă să o surprindă autorul cu subtilitate și discreție. Cu discreție pentru că nu mărturisește fățiș cît de impresionat și poate neputincios se dovedește în fața acestei revelații. La urma urmei, știm cu toții că albul este amestecul tuturor culorilor spectrului vizibil. Dar numai un pictor, ca un ucenic pragmatic și totuși umil, va purcede la a obține singur, amestecînd culorile și imitînd Creația, nuanța divină a acestei glorioase scînteieri. Și o face în liniște, gospodărește, cu răbdare, tacticos, tihnit.