marți, 29 august 2017

Hakuul zilei -- 29 august 2017


Nu mai tremură –
cad legănat tămâind
străvechiul gorgan 

(Corneliu Traian Atanasiu)


         Ceea ce a constituit punctul de plecare al poemului a fost contemplarea frunzelor în cădere. Departe de  a fi o cădere accelerată şi zgomotoasă, ca aceea a ghindelor sau a castanelor, care te pot face să tresari cînd liniştea prea mare este curmată brusc, aceea a frunzele are o anume lentoare şi un balans aparte care te duc cu gîndul la abandon. M-am gîndit deci la o modalitate de a fi, de a se comporta  a frunzelor desprinse de pe ramură ca un fel de detaşare de viaţă. Şi am rămas fixat pe sintagma legănîndu-se care pare să evoce mişcarea lor de cădere lentă, negrabnică.

         Este de fapt momentul cînd a încetat tremurul, palpitul vieţii. Deodată, frunzele au renunţat, au abdicat de la viaţă. De-acum urmează alt drum, acela al morţii.

         Şi, dacă tot e vorba de o cădere şi o aşternere pe pămîntul primitor, dacă fiecare frunză îngroaşe şi sporeşte vraful, am căutat, pentru a-l opune tremurului nestatornic al vieţii, ceva care să simbolizeze stabilitatea monumentală a morţii. Gorganul te duce cu gîndul la un mormînd străvechi sau, oricum, la o movilă suficient de impunătoare care s-a tot ridicat din depuneri îndelungate şi succesive.

         În acest context, ceea ce-ţi vine firesc şi banal în minte este faptul că, legănîndu-se, frunzele se-aştern / pe vechiul gorgan sau sporesc / străvechiul gorgan. Ar fi fost însă prea lesnicios şi prea ieftin să mă opresc la o soluţie atît de comună. Şi poemul n-ar fi avut tensiune, şarm, zvîc.

         Reluînd versul doi, am renunţat la legănîndu-se (prea lung şi prea molatic) şi am introdus căderea – cad legănat – fără să pierd balansul. Şi, brusc, mi-a venit ideea de a transfigura legănarea. Acum puteam să găsesc o altă modalitate, construită cu gerunziul, a căderii şi să spun un lucru de departe mai important şi mai paradoxal: frunzele cad îndeplinind un ritual, cădelniţînd – tămîind / străvechiul gorgan. Tremurul, odată încetat, mişcarea frunzelor devine mai amplă, mai gravă, mai profundă. Are în ea ceva sacru.

         N-ar mai fi de adăugat decît că tehnica construcţiei poemului este aceea a unei ghicitori. Lucrul evocat – frunzele – nu este numit. Evocarea se face doar prin numirea cîtorva trăsături proprii frunzelor: tremurul, căderea, legănarea.


duminică, 27 august 2017

Haiku clasic -- 27 august 2017



Casă de vânzare – 
zarzărul înfloreşte
ca niciodată


(Ion Codrescu )


Gindul te duce direct la Livada cu visini. Proprietatea nu mai are nici o sansa, trebuie vinduta. Iar regretele si nostalgia sint fara margini. Odata cu instrainarea ei, dispare fara urma si toata tesatura de ginduri si intimplari, de viata traita intr-un anume spirit si atmosfera. Se stinge o epoca si o lume ocrotita intre marginile ei. Si, peste toate, va trece tavalugul noilor vremi.

Toate astea sint concentrate, firesc pentru un haiku, intr-un singur vers - casa de vinzare. Oricine vede imaginea acelei case, de obicei parasita, cu o inscriptie neglijenta pusa la poarta, pe zid sau in geam, intelege ca ceva s-a stins fara de intoarcere. Toate scenele acelea de viata autentica si legitima par sa se fi volatilizat fara urma in aceasta imagine plina de o negativitate suprema. 
Se vinde doar o carcasa goala, din care tot ce a fost duh al vietii s-a retras, s-a risipit. 

A doua imagine se cupleaza paradoxal cu prima. Zarzarul infloreste insa acum ca in toate primaverile, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Sint puse in balanta doua emotii aparent fara legatura. Una tine de lumea nemiloasa si schimbatoare a omului si alta de vesnica si nepasatoarea reintoarcere a orologiului naturii.

Si totusi, inflorirea este una de exceptie. Sau poate, abia cu aceasta ocazie, impactul ei este resimtit ca niciodata. Sintem obligati sa oscilam intre ceea ce se intimpla si ceea ce gindim – sa fie aceasta inflorire o minune, o compensatie, o pilda a naturii care nu se dezice in nici o ocazie, sa fie un gest de solidaritate cu lumea omului menit sa aline durerea celor instrainate?

Calitatea de haiku este data de faptul ca exista doua imagini diferite si vadit divergente, desi prezente in proximitate si in acelasi areal domestic. Efemera si impetuoasa inflorire a zarzarului este totusi doar un simbol al oazei in care a izbucnit si a durat inflorescenta unor vieti tinute la un loc de atmosfera acelei case. Pe fundal insa, in alt plan mai profund, se intrevede acel spirit vesnic viu, temei al tuturor celor ce sint, ca si al compasiunii fata de tot ce este si se trece. 




miercuri, 23 august 2017

Haikuul zilei -- 23 august


Dintre-atâtea flori                       .
îşi aleg felinarul –                                
fluturi de noapte

(Bogdan I. Pascu)

marți, 22 august 2017

Haikuul zilei -- 22 august

azil de noapte –
un cui se îndoaie sub
mantaua udă


(Flavia Muntean)


  Petru-Ioan Gârda, în numai trei fraze, enumeră calităţile acestui poem:

O imagine puternică prin ea însăşi. Nu se vorbeşte direct despre bucuria celui care şi-a găsit adăpost în condiţii de vreme câinească ci de mantaua atât de îmbibată de apă, încât îndoaie cuiul în care se află. Un haiku adevărat prin construcţie, simbol, simplitate, conţinut.

N-ar mai fi nimic de adăugat dacă această simplitate şi această abilitate de a construi un sens din mai nimic nu ar fi un dar, primit poate miraculos de la natură, cultivat poate astfel încît dintr-o simplă predispoziţie să devină o dispoziţie stabilă, o înclinare, un talent, o vocaţie.

Avîndu-l în faţă, poemul manifestă calităţile enumerate de Nelu, dar ele pot induce în eroare, naturaleţea părînd simplism, uşurinţa frivolitate, austeritatea indigenţă şi penurie. Căci tocmai haiku-urile bune induc în mintea veleitarului ideea că ar fi la îndemîna oricui să le scrie. Însă, ca să poţi vedea imaginile aşa, adică să poţi focaliza direct pe acel detaliu enorm şi monstruos (Caragiale -  simt enorm şi văz monstruos) şi să vezi nu doar imaginea banală, ci să simţi în ea vibraţia unei viziuni, trebuie să ai în spate un îndelung exerciţiu, o aplecare către un mod de a fi şi a recepta lumea şi, nu în ultimul rînd, gustul pentru discreţie, rezervă, laconism şi ironia subsecventă pe care ele o presupun.

Cine nu ştie că Flavia este pasionată de fotografie, va accepta mai greu faptul că nu oricine, atunci cînd vede mantaua şiroind de apă, îşi poate pironi privirea pe cuiul îndoit. De fapt nici nu sînt sigur că ea ar fi pornit neapărat de la un fapt văzut atunci realmente, poate e doar unul amintit sau unul închipuit dar plăsmuit de o experienţă vizuală cultivată şi spiritualizată vreme îndelungată.

Dar calitatea fotografului este dublată la ea de un deosebit simţ al evocării prin cuvînt. Nu e deloc uşor să spui atît de simplu şi de direct: un cui se îndoaie sub mantaua udă. Sigur că detractorii, nededulciţi la haiku, ar putea susţine că şi un şcolar de a patra, dacă-i arăţi imaginea reală, va scrie tot aşa o propoziţie simplă: un cui se îndoaie şi, dacă doamna-i va cere, o va dezvolta adăugîndu-i: sub mantaua udă.

Unde stă atunci măiestria? În faptul că, deşi pare o formulare comună şi rudimentară, expresia este obţinută printr-o anume reducţie la o simplitate rafinată. Nu ştim dacă autoarea a încercat variante pînă a ajuns la această expresie strunită şi strunjită pînă la esenţă. Dar se poate spune cu siguranţă că, dacă a nimerit-o cumva din prima, fără alte încercări, renunţări, reveniri şi ajustări, ea este rodul unor nenumărate alte încercări de variante şi versiuni ale expresiei succinte şi cuprinzătoare în alte multe poeme anterioare.

Să vedem însă de ce este expresia atît de simplă una rafinată. Care sînt detaliile care o fac una stilizată. Ar fi putut spune pur şi simplu: cuiul se îndoaie... , de ce a preferat un cui se îndoaie? Pentru că textul eliptic şi redus ca dimensiuni nu poate spune totul, n-are cum, o parte o sugerează doar contextul, universul discursului. Spunînd un cui, în faţa ochilor ne apare imediat şirul de cuie bătute într-o stinghie pentru a improviza un cuier ad-hoc (sîntem doar într-un azil, nu la hotel). Ni se sugerează astfel şi atmosfera precară a locului. Ar fi putut spune pur şi simplu: se rupe, cedează, de ce a preferat se îndoaie? Pentru că a vrut să ne fixeze privirea pe tensiunea momentului, pe povara care încovoaie cuiul.

De ce n-a reacţionat atunci, alarmîndu-se: Se rupe! Cade! Udă podeaua! Pentru că, tot ca o elipsă, emoţia nu se exhibează în haiku, ea e lăsată pe seama cuiului cambrat. E ţinută încă sub surdină, poate cuiul s-a rupt, dar poemul este focalizat pe clipa în care el se îndoaie. O clipă cît o veşnicie.

Şi azil de noapte este, bănuiesc, o alegere premeditată. Astăzi azilul nu mai e la modă, nu dă bine, sînt preferate alte vorbe mai dulci pentru asemenea aşezăminte: fundaţii, asociaţii, adăposturi, cămine. Prea suna a ospiciu. Şi iată că azilul este astăzi un termen care ne trimite, vrînd-nevrînd, mai mult la literatură, pentru că e al altor vremuri. Şi, cine ştie şi un pic de literatură, îşi aduce aminte de titlul unei piese de Maxim Gorki.


Dar mantaua, ce este ea? Veşmînt de vremuri rele (şi grele) cu care vagabondul nostru se înfăşoară, ca un veritabil pelerin, pe orice vreme.


http://www.poezie.ro/index.php/essay/14017758/Mantaua_ud%C4%83

sâmbătă, 12 august 2017

Haikuul zilei -- 12 august 2017


ceaunul de tuci –
lumina lunii sare
în mămăligă

(Costin Iliescu)


        Nu poți savura un haiku dacă nu ți-ai format gustul pentru el. Gustul este garantul faptului că poți avea o relație autentică și superlativă cu un anume lucru. Și, cînd e vorba de un obiect estetic, că te poți bucura de el, că poți vorbi despre el avizat, că-l poți, eventual, scrie cu succes. Voi încerca să vă conving că poemul de mai jos este o adevărată ars poetica, o pildă pentru scrierea haiku-ului.

ceaunul de tuci –
lumina lunii sare
în mămăligă

Costin Iliescu

        Într-un mod eliptic, fără să numească lucrurul evocat, doar prin aluzii la el, poemul ne introduce într-o anume atmosferă. Aceea a unei nopți întunecate. Lumina lunii, ceaunul de tuci și mămăliga evocă faptul că undeva afară s-a pus de mămăligă. Întunecimea este suplimentar și ferm conturată și prin aluzia tuciului. Inițial nume al fontei, materialul din care e confecționat ceaunul, el a devenit sinonim cu ceaunul și și-a adăugat înțelesul de înnegrit de fum, de unde adjectivul tuciuriu – negru ca tuciul.

        Corespondențele aluzive nu se opresc aici. Și luna, și mămăliga sînt galbene, rotunde și luminoase – trebuie să existe între ele o legătură magică, de duh. Dacă ne lăsăm pradă reveriei, contemplînd închegarea treptată a păsatului din tuci, putem avea impresia că lumina lunii sare în ceaun și, învîrtoșîndu-se, devine mămăligă.

        Dar și mai interesantă este aluzia unui omonim al cuvîntului sare și al întregii sintagme lumina lunii, sare în mămăligă. Am pus virgula ca să prindeți înțelesul că lumina lunii este doar un praf de sare pe care luna îl presară deasupra fierturii. În cantități bine drămuite, ca sarea-n bucate, ea este indispensabilă pentru ca amestecul ingredientelor să prindă gust, să nu rămînă searbăd.

        Alegoric vorbind, cît ar fi lucrurile de negre, dacă ai un pic de sare (și lumina lunii te poate ajuta oricînd la asta) să pui în mămăligă, ea nu va fi doar sățioasă ci de-a dreptul savuroasă. Și ea, și viața.

        În ultima lui carte, Partea nevăzută decide totul, Patapievici spune: „Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare.” Haiku-ul pare să facă acest oficiu, ne înlesnește accesul la anumite viziuni mai picante ale lumii, care transfigurează vizibilul insipid.

*

         Este evident că formularea nu uzează de propoziții. E adevărat, partea a doua, considerînd că sare ar fi verb, cu înțelesul de saltă, se aruncă, se precipită, cochetează și cu această variantă omofonă a unei propoziții, dar sensul în care sare (de bucătărie) este substantiv are întîietate în conturarea înțelesului superlativ al întregului poem. Ideea poemului ar fi că, în contextul unei nopți de vară în care s-a pus de mămăligă sub stele, lumina lunii este adevărata sare (picanteria de duh) care dă gustul autentic mămăligii. Și acum ne dăm seama că prima interpretare se conjugă cu cea de a doua: lumina lunii se precipită realmente în mămăligă pentru a satisface valența magică a scenei.

         Rezumat la îmbinările de cuvinte nepropoziționale, textul nu are cum să enunțe, să descrie, să interpreteze, să influențeze sau să etaleze vreo dispozițitie emoțională. El numește două lucruri, evocă imaginile lor. E adevărat, lumina lunii poate părea o metaforă pentru sare (sau viceversa?), dar aici este vorba mai curînd de o figură de stil caracteristică haiku-ului – transfigurarea, cea care face ca lumina lunii să fie doar o interfață între două lumi, cea a vizibilului și cea a viziunii (alegorice).


vineri, 11 august 2017

Haikuul zilei -- 11 august


polen luat de vânt -
ușa bunei are iarăși
clanța-aurită


(Maria Cristina Pârvu)

Polenul este o materie subtilă și fecundă. O pulbere auriferă purtată de o ființă fără chip și fără trup către un stigmat miraculos apt să perpetueze și viața, și însuflețirea.
În firescul derapaj al sugestivității, el cumulează și prestigiul aproape magic al lucrurilor aurite. Realitatea pe care o evocă poemul este una îmbogățită, în care basmul se împletește cu lumea aievea. Clanța aurită redeschide tărîmul plin de promisiuni fabuloase al începuturilor.
(Comentariu -- Corneliu-Traian Atanasiu)

joi, 10 august 2017

Haikuul zilei -- 10 august 2017

tren de noapte --
Carul Mare oprește
în fiecare gară

(Mihai Pascaru)

Poemul este o transpunere în haiku a surprizei copilului care vede în noua gară luna sosită deja înaintea trenului. Înlocuirea lunii cu Carul Mare introduce un apropo verbal care, dincolo de opoziția celest/terestru, stabilește și o legătură intimă între două vehicule.
Desigur, apropierea fiind consemnată, acum ar trebui să fie marcată o diferență care să surclaseze unul din cele două elemente. Faptul că și Carul oprește în fiecare gară nu este decît un fel de mimare servilă, o îngînare puerilă a ceea ce face trenul. O renunțare la ascendentul miraculos al Carului Mare care nu face parte din lumea telurică.
Cred că această superioritate ar fi clar, frapant și decisiv exprimată de faptul că nu e vorba de o supunere la orarul feroviar și nici de o întrecere între tren și Carul Mare, ci de faptul că ultimul este ubicuu, mereu peste tot, „așteptînd deja” (nemuritor și rece) trenul care se căznește la sol să bifeze fiecare gară.
Carul Mare l-așteaptă-n
toate gările
(Comentariu -- Corneliu-Traian Atanasiu)

miercuri, 9 august 2017

Haikuul zilei -- 9 august 2017

târziu de toamnă –
nepotul dogarului
spală putina
(Florin Golban)


Că putina e spălată în fapt de toamnă nu ar fi un motiv de mirare. Odată ce s-a cules recolta sînt tot felul de legume care trebuie puse la murat și o putină veche trebuie totdeauna bine pregătită și curățată. Nici faptul că nepotul este cel care e de serviciu pentru a face toaleta putinii nu este de necrezut. Mai mult ca sigur, el e și ucenic și deprinde meseria de la bunic făcînd cum se cuvine treburile mai mărunte sau mai indezirabile.
Contextul fiind schițat, ne atrage atenția faptul că totuși e vorba de un tîrziu de toamnă care pare să iradieze și asupra locului și atmosferei. E un tîrziu care trenează peste un sat care stagnează. Și care, sfidînd parcă statutul idilic și patriarhal, îl exasperează pe nepot. Și nepotul, pe urma lui Nilă a lui Moromete care a fugit cu oile la București, sătul să spele doagele sfoiegite, cu noaptea-cap, pe tăcute, a spălat putina. Și dus a fost.
(Comentariu-- Corneliu-Traian Atanasiu)

marți, 8 august 2017

Haikuul zilei -- 8 august 2017

sosiri și plecări -
cuiburi de rândunele
în gara veche


(Argentina Stanciu)


Laconic și fragmentar, sînt evocate și cumulate, ieșind ferm din ceața absenței, cîteva entități care-și flutură vagul unor contexte. Poemul prinde cheag însă de-abia odată cu ultimul cuvînt.
Totuși, fără adaosul final, „gara veche”, nu ni s-ar limpezi suficient nici destinația locului, nici acel du-te-vino care însuflețește clădirea. Fără el, nu am sesiza nici că menirea edificiului este perpetuată, dincolo de aproape sigura dezafectare a stației de cale ferată, de rîndunelele care s-au aciuat mult mai statornic acolo. Situația, complexă și intuibilă treptat, oarecum tristă și acceptată cu o ironie bonomă, pare să se impună de la sine cititorului.
Trebuie menționat însă faptul că alcătuirea poemului nu poate fi atribuită doar talentului și spontaneității autorului. Se vede că e vorba de o știință acumulată prin studiu, exercițiu și experiență diversă.
(Comentariu--Corneliu-Traian Atanasiu)

luni, 7 august 2017

Haikuul zilei -- 7 august 2017


măr fără roade -
o vântoasă scutură
luna de pe ram


(Luminița Ignea)




Savoarea haiku-ului constă în felul iscusit în care autorul știe să monteze o scenă obiectivă care oferă singură încărcătura emoțională pe care omul refuză să o exhibe.

Faptul că mărul n-a rodit anul ăsta închide în el o nemulțumire mocnită, nerostită. Pala de vînt, care scutură ramul, mimează un fel de manifestare prin delegare a acestei supărări surdinizate. Pare că, înciudat, empatizînd cu omul, vîntul ar vrea să deposedeze mărul de o medalie obținută nemeritat.

(Comentariu--Corneliu -Traian Atanasiu)

duminică, 6 august 2017