Haikuul zilei -- 12 august 2017

ceaunul de tuci –

lumina lunii sare

în mămăligă

(Costin Iliescu)

        Nu poți savura un haiku dacă nu ți-ai format gustul pentru el. Gustul este garantul faptului că poți avea o relație autentică și superlativă cu un anume lucru. Și, cînd e vorba de un obiect estetic, că te poți bucura de el, că poți vorbi despre el avizat, că-l poți, eventual, scrie cu succes. Voi încerca să vă conving că poemul de mai jos este o adevărată ars poetica, o pildă pentru scrierea haiku-ului.

ceaunul de tuci –

lumina lunii sare

în mămăligă

Costin Iliescu

        Într-un mod eliptic, fără să numească lucrurul evocat, doar prin aluzii la el, poemul ne introduce într-o anume atmosferă. Aceea a unei nopți întunecate. Lumina lunii, ceaunul de tuci și mămăliga evocă faptul că undeva afară s-a pus de mămăligă. Întunecimea este suplimentar și ferm conturată și prin aluzia tuciului. Inițial nume al fontei, materialul din care e confecționat ceaunul, el a devenit sinonim cu ceaunul și și-a adăugat înțelesul de înnegrit de fum, de unde adjectivul tuciuriu – negru ca tuciul.

        Corespondențele aluzive nu se opresc aici. Și luna, și mămăliga sînt galbene, rotunde și luminoase – trebuie să existe între ele o legătură magică, de duh. Dacă ne lăsăm pradă reveriei, contemplînd închegarea treptată a păsatului din tuci, putem avea impresia că lumina lunii sare în ceaun și, învîrtoșîndu-se, devine mămăligă.

        Dar și mai interesantă este aluzia unui omonim al cuvîntului sare și al întregii sintagme lumina lunii, sare în mămăligă. Am pus virgula ca să prindeți înțelesul că lumina lunii este doar un praf de sare pe care luna îl presară deasupra fierturii. În cantități bine drămuite, ca sarea-n bucate, ea este indispensabilă pentru ca amestecul ingredientelor să prindă gust, să nu rămînă searbăd.

        Alegoric vorbind, cît ar fi lucrurile de negre, dacă ai un pic de sare (și lumina lunii te poate ajuta oricînd la asta) să pui în mămăligă, ea nu va fi doar sățioasă ci de-a dreptul savuroasă. Și ea, și viața.

        În ultima lui carte, Partea nevăzută decide totul, Patapievici spune: „Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare.” Haiku-ul pare să facă acest oficiu, ne înlesnește accesul la anumite viziuni mai picante ale lumii, care transfigurează vizibilul insipid.

*

         Este evident că formularea nu uzează de propoziții. E adevărat, partea a doua, considerînd că sare ar fi verb, cu înțelesul de saltă, se aruncă, se precipită, cochetează și cu această variantă omofonă a unei propoziții, dar sensul în care sare (de bucătărie) este substantiv are întîietate în conturarea înțelesului superlativ al întregului poem. Ideea poemului ar fi că, în contextul unei nopți de vară în care s-a pus de mămăligă sub stele, lumina lunii este adevărata sare (picanteria de duh) care dă gustul autentic mămăligii. Și acum ne dăm seama că prima interpretare se conjugă cu cea de a doua: lumina lunii se precipită realmente în mămăligă pentru a satisface valența magică a scenei.

         Rezumat la îmbinările de cuvinte nepropoziționale, textul nu are cum să enunțe, să descrie, să interpreteze, să influențeze sau să etaleze vreo dispozițitie emoțională. El numește două lucruri, evocă imaginile lor. E adevărat, lumina lunii poate părea o metaforă pentru sare (sau viceversa?), dar aici este vorba mai curînd de o figură de stil caracteristică haiku-ului – transfigurarea, cea care face ca lumina lunii să fie doar o interfață între două lumi, cea a vizibilului și cea a viziunii (alegorice).