un cui se îndoaie sub
mantaua udă
(Flavia Muntean)
Petru-Ioan
Gârda, în numai trei fraze, enumeră calităţile acestui poem:
O
imagine puternică prin ea însăşi. Nu se vorbeşte direct despre bucuria celui
care şi-a găsit adăpost în condiţii de vreme câinească ci de mantaua atât de
îmbibată de apă, încât îndoaie cuiul în care se află. Un haiku adevărat prin
construcţie, simbol, simplitate, conţinut.
N-ar
mai fi nimic de adăugat dacă această simplitate şi această abilitate de a
construi un sens din mai nimic nu ar fi un dar, primit poate miraculos de la
natură, cultivat poate astfel încît dintr-o simplă predispoziţie să devină o
dispoziţie stabilă, o înclinare, un talent, o vocaţie.
Avîndu-l
în faţă, poemul manifestă calităţile enumerate de Nelu, dar ele pot induce în
eroare, naturaleţea părînd simplism, uşurinţa frivolitate, austeritatea
indigenţă şi penurie. Căci tocmai haiku-urile bune induc în mintea veleitarului
ideea că ar fi la îndemîna oricui să le scrie. Însă, ca să poţi vedea imaginile
aşa, adică să poţi focaliza direct pe acel detaliu enorm şi monstruos
(Caragiale - simt enorm şi văz
monstruos) şi să vezi nu doar imaginea banală, ci să simţi în ea vibraţia unei
viziuni, trebuie să ai în spate un îndelung exerciţiu, o aplecare către un mod
de a fi şi a recepta lumea şi, nu în ultimul rînd, gustul pentru discreţie,
rezervă, laconism şi ironia subsecventă pe care ele o presupun.
Cine
nu ştie că Flavia este pasionată de fotografie, va accepta mai greu faptul că
nu oricine, atunci cînd vede mantaua şiroind de apă, îşi poate pironi privirea
pe cuiul îndoit. De fapt nici nu sînt sigur că ea ar fi pornit neapărat de la
un fapt văzut atunci realmente, poate e doar unul amintit sau unul închipuit
dar plăsmuit de o experienţă vizuală cultivată şi spiritualizată vreme
îndelungată.
Dar
calitatea fotografului este dublată la ea de un deosebit simţ al evocării prin
cuvînt. Nu e deloc uşor să spui atît de simplu şi de direct: un cui se îndoaie
sub mantaua udă. Sigur că detractorii, nededulciţi la haiku, ar putea susţine
că şi un şcolar de a patra, dacă-i arăţi imaginea reală, va scrie tot aşa o
propoziţie simplă: un cui se îndoaie şi, dacă doamna-i va cere, o va dezvolta
adăugîndu-i: sub mantaua udă.
Unde
stă atunci măiestria? În faptul că, deşi pare o formulare comună şi
rudimentară, expresia este obţinută printr-o anume reducţie la o simplitate
rafinată. Nu ştim dacă autoarea a încercat variante pînă a ajuns la această
expresie strunită şi strunjită pînă la esenţă. Dar se poate spune cu siguranţă
că, dacă a nimerit-o cumva din prima, fără alte încercări, renunţări, reveniri
şi ajustări, ea este rodul unor nenumărate alte încercări de variante şi
versiuni ale expresiei succinte şi cuprinzătoare în alte multe poeme
anterioare.
Să
vedem însă de ce este expresia atît de simplă una rafinată. Care sînt detaliile
care o fac una stilizată. Ar fi putut spune pur şi simplu: cuiul se îndoaie...
, de ce a preferat un cui se îndoaie? Pentru că textul eliptic şi redus ca
dimensiuni nu poate spune totul, n-are cum, o parte o sugerează doar contextul, universul discursului. Spunînd un cui, în faţa ochilor ne apare
imediat şirul de cuie bătute într-o stinghie pentru a improviza un cuier ad-hoc
(sîntem doar într-un azil, nu la hotel). Ni se sugerează astfel şi atmosfera
precară a locului. Ar fi putut spune pur şi simplu: se rupe, cedează, de ce a
preferat se îndoaie? Pentru că a vrut să ne fixeze privirea pe tensiunea
momentului, pe povara care încovoaie cuiul.
De
ce n-a reacţionat atunci, alarmîndu-se: Se rupe! Cade! Udă podeaua! Pentru că,
tot ca o elipsă, emoţia nu se exhibează în haiku, ea e lăsată pe seama cuiului
cambrat. E ţinută încă sub surdină, poate cuiul s-a rupt, dar poemul este
focalizat pe clipa în care el se îndoaie. O clipă cît o veşnicie.
Şi
azil de noapte este, bănuiesc, o alegere premeditată. Astăzi azilul nu mai e la
modă, nu dă bine, sînt preferate alte vorbe mai dulci pentru asemenea
aşezăminte: fundaţii, asociaţii, adăposturi, cămine. Prea suna a ospiciu. Şi
iată că azilul este astăzi un termen care ne trimite, vrînd-nevrînd, mai mult
la literatură, pentru că e al altor vremuri. Şi, cine ştie şi un pic de
literatură, îşi aduce aminte de titlul unei piese de Maxim Gorki.
Dar
mantaua, ce este ea? Veşmînt de vremuri rele (şi grele) cu care vagabondul
nostru se înfăşoară, ca un veritabil pelerin, pe orice vreme.
http://www.poezie.ro/index.php/essay/14017758/Mantaua_ud%C4%83
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu