Haikuul zilei -- 31 octombrie 2017

Luna-n fereastră –

păianjenul în balans

măsoară timpul

(Virginia Popescu)

Haikuul zilei -- 30 octombrie 2017

Pe cerul nopţii –

gâştele mai găsesc

cărarea

(Radu Patrichi)

Haikuul zilei -- haiku clasic -- 29 octombrie 2017

Cu bietul cariu –

din aceeaşi lingură

de lemn cu nesaţ

(Șerban Codrin)

        Primul vers - cu bietul cariu – mărturisește empatia cu care privește omul truda cariului. Solidarizarea cu el, faptul că împărtășesc aceeași soartă. O solidarizare discretă, spovedită printr-o singură silabă – cu. Nu printr-o lamentare, ci printr-o discretă căinare a insectei – bietul. Dacă omul vorbește despre ce simte el, o face doar prin ricoșeu, evocînd canonul inuman al cariului de a roade necontenit lemnul.

        Ceea ce face însă deliciul poemului este pofta de viață de care dau dovadă cele două ființe. Soarta pe care o îndură sau - de ce nu? – o savurează folosind aceeași lingură. Neresemnata înverșunare cu care își asumă destinul – cu nesaț.

Haikuul zilei -- 28 octombrie 2017

plimbare în doi –

şi mai calde mâinile

fără mănuşi

(Luminița Ignea)

        Prima parte alege să nu forțeze formularea pentru a explicita cine sînt cei doi plimbăreți. Faptul că sînt doar doi semnifică însă o anume intimitate premeditată sau poate ivită ad-hoc. Perechea poate fi a celor doi îndrăgostiți sau a unui părinte și a unui copil. Poate fi însă și un bunic cu nepotul. Și, de ce nu, doi copii bîntuiți pe moment de o dispoziție mai blîndă și mai contemplativă ca de obicei.

        Partea a doua, și ea ușor eliptică, ne sugerează doar că cei doi se țin de mînă. E iarnă dacă sînt amintite și mănușile. Dar, în mod paradoxal, mîinile lor găsesc o căldură suplimentară tocmai renunțînd la mănuși. Simțindu-și astfel afecțiunea.

        Ceea ce se întîmplă este la urma urmei un fapt mărunt, neglijabil, aproape derizoriu. Ne uimește însă modul dezinvolt în care este evocat. Fără emfază dar cu delicatețe și căldură.

        Și nu trebuie să neglijăm ceea ce vorbele spun singure: fără mănuși este sinceritatea lipsită de menajamente, simțită de fiecare pe propria sa piele.

Haikuul zilei -- 27 octombrie 2017

pace în lume -

bunica vine cântând

de la război

(Mihai Pascaru)

        Să nu vă închipuiți cumva că bunica ar fi cîștigat războiul. Nici n-avea cum. În lumea și în vremea ei era pace. Se trăia mai tacticos. Oamenii aveau și timp, și gust ca să se bucure de viață.

        Ce-a cîștigat totuși bunica? Pariul cu lucrul început demult. L-a dovedit. A ieșit din război cu țesătura încheiată. Are tot dreptul să jubileze și să cînte. A încheiat încă o pace cu războiul. L-a-nchis în odaia lui. Acum trece voioasă pe sub arcul de triumf.

Haikuul zilei -- 26 octombrie 2017

pelerinaj -

pe treptele tocite

Vaca-Domnului

(Cezar-Florin Ciobîcă)

        Poemul este construit dintr-un șir de apropouri. Pelerinajul nu este unul real, este doar un apropo la șirurile în care insectele numite Vaca-Domnului se deplasează, mereu fără grabă. Dar și la numele, la coloritul și desenul lor care par a fi aidoma veșmintelor preoțești.

        Un alt fir al apropourilor poate lega treptele tocite de asiduitatea cu care credincioșii le-au călcat în fostul așezămînt religios. Precum și de faptul că pe aceste trepte, acum ieșite evident din uzul uman, singurele pelerinaje rămîn cele ale Vacilor-Domnului.

        De ce ne place un asemenea poem, care, aparent, pare să cadă în greșeala de a defini, a ilustra, a repeta doar ce spune cuvîntul din prima parte a poemului? În primul rînd pentru jocul inteligent pe care ni-l propune. Pentru că agreăm spiritul ludic. În al doilea rînd pentru că, sub această formă destinsă și degajată, aflîndu-ne în fața unor imagini ale paraginii, asezonată cu mișunul unor gîngănii neștiutoare, ne putem gîndi, cu infinită blîndețe, fără cuvinte sentențios-bombastice,  la arhicunoscuta deșertăciune a deșertăciunilor. Și ne putem împăca oarecum cu ea.

Haikuul zilei -- 25 octombrie 2017

vântul schimbării -

despuiată de haine

sperietoarea

(Violeta Urdă)

Prima parte a poemului mizează evident pe sensul figurat al sintagmei. E vorba de o transformare, de o modificare iminentă a unei situații. Una care ține de o evoluție de nestăvilit. Stihială. Mai special, pentru că ea alunecă spre o schimbare socială, este vorba de o primenire mult așteptată, de o reformă (radicală). Asta ar corespunde, de fapt, așteptărilor noastre optimiste.

Sigur aici e vorba de o alegorie. În prim plan, acela al realității palpabile, vedem cum vîntul necontenit al toamnei a despuiat pînă la urmă sperietoarea și a lăsat-o nu atît nudă cît scheletică. Într-un fel în starea ei adevărată, de improvizație făcută de mîntuială. Veșmintele ascundeau adevărul și încercau să înșele. În plan secund, accentul cade pe sperietoare. Ceea ce vedem este de speriat. Fără straie, realitatea e hîdă.

Morala? La noi, vîntul schimbării nu este unul care să îndrepte lucrurile, ci unul demascator, el înlătura doar butaforia care travestea o realitate iluzorie, frauduloasă, mizeră. Împăratul gol te bagă-n sperieți.

Haikuul zilei -- 24 octombrie 2017

bătrân la azil –

cutele scrisorilor

aproape rupte

(Petru-Ioan Gârda)

Poemul reușește să nu supraliciteze ceea ce spune în prima parte. Bătrîn la azil, ca și multe alte asemenea scurte notații aflate pe pragul unui clișeu al lamentării, reprezintă un pericol de alunecare în dulcegării și compătimiri lacrimogene. 

Alegerea unui amănunt oarecum eliptic pentru partea a doua este salutar pentru sobrietatea poemului. Atenția cititorului este focalizată pe ceva banal și derizoriu: cutele aproape rupte ale scrisorilor. Doar ele, fără cea mai mică intervenție retorică, vorbesc despre repetata lor citire și despre frecventa despăturire și reîmpăturire. Despre inexistența unui alt interlocutor. 

Primul impuls emoțional a fost surdinizat pentru a realiza echilibrul specific al unui haiku – discreția neimplicării.

Haikuul zilei -- 23 octombrie 2017

vremea mustului -

Ancuța din poveste

oale și ulcele

(Cezar-Florin Ciobîcă)

Fără să forțeze uzanțele, poemul de față este unul cumulard. Cumulează apropouri. Nu spune de-a dreptul. Sau ce spune se oprește înainte de a însemna ceva irevocabil. Pentru a putea sugera simultan și altele.

Vremea mustului – da, acum toamna, cînd se face mustul. Dar și vremea cînd ceea ce trăim/trăiam este/era zemos, suculent, nutritiv. Cînd viața este/era bogată și savuroasă. Sau cînd era ca o mulțime de povești spumoase spuse tot închinînd ulcele.

Cînd Ancuța nu mai prididea aducînd oalele și ulcelele care să țină spiritul voios și sprinten. Ancuța din poveste, Ancuța de poveste. Acele puncte eliptic-virtuale de suspensie dintre versul doi și trei o lasă pe hangiță să fie aici, cu noi și, totodată, rămasă doar poveste, cu trupul frămîntat pe roată, iar și iar, tot alte și alte oale și ulcele.

Haikuul zilei -- haiku clasic -- 22 octombrie 2017

Căzând frunzele –

în salcie numărul

stelelor creşte

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 21 octombrie 2017

ladă de zestre -
într-un ungher cămașa
unui fluture

(Petruț Pârvescu)

Haikuul zilei 20 octombrie 2017

Casă-n ruină –

bătrânul câine-aşteptând

pe noul stăpân

(Cristina Ailoaei)

Haikuul zilei 19 octombrie 2017

haijin meditând -
în cartea închisă
o pană de cocor

(Petru-Ioan Gârda)

Haikuul zilei -- 18 octombrie 2017

Ceaţă –

albatroşii nevăzuţi

se-aud pretutindeni

(Vasile Moldovan)

Haikuul zilei -- 17 octombrie 2017

Cer de-octombrie –

de-atâtea stele căzând

mă-ncearcă-o teamă

(Jules Cohn-Botea)

Haikuul zilei -- 16 octombrie 2017

Prin ceaţă –

paznicul întorcându-se

cu fluturi pe felinar

(Valentin Busuioc)


http://unhaikupezi.blogspot.ro/2008/09/versul-original-17-duminic.html

Haikuul zilei -- 15 octombrie 2017

cu resemnare –

cuib gol în pălăria

sperietoarei

(Șerban Codrin)

        Partea a doua a poemului este o notație a unui fapt observat sau, oricum, a unui echivalent (poate doar închipuit) al lui. Nu știm dacă autorul a văzut realmente acest lucru, dar felul în care l-a consemnat în scris face vederea cuibului, în ciuda ironicei amplasări, pe deplin verosimilă. Sîntem în fața unei ciudățenii. Paradoxală dar perfect reală.

        Prima parte pare deci un comentariu al acestei situații (inacceptabile). Sub presiunea împrejurărilor, n-avem încotro și luăm lucrurile ca atare. Nu ne împotrivim, ba chiar ne împăcăm cu ele. Pe nebăgate de seamă, centrați pe boacăna sperietoarei, riscăm însă să nu luăm în seamnă faptul că cuibu-i deja gol. Aici ar putea să fie și kigo-ul poemului – păsările migratoare deja au plecat - și un al doilea motiv de resemnare – vreme vine, vreme trece.

        Vă propun însă să ne moderăm puțin resemnarea și să ne consolăm, împreună cu sperietoarea, cu faptul că, totuși, chiar dacă n-a reușit să gonească păsările stricătoare, pălăria ei a ocrotit o nouă generație sănătoasă și zdravănă de pui care și-a luat deja zborul spre alte zări. S-a integrat unui rost mai generos decît cel care-i fusese, prea interesat și meschin, destinat.

        Dar nu cumva poemul este ratat pentru că a dat în vileag, într-un mod explicit, resemnarea? Încerc să vă conving că nu. În primul rînd pentru că, în primă instanță, resemnarea e dată în seama sperietorii. Ea este personajul fabulei. Și, neputînd face față sarcinii statutare, tot ea s-a milostivit de o familie de zburătoare. Resemnarea ei însă a iradiat în toată această lume aflată în miez de toamnă. Umilul fapt observat și notat a devenit alegoric un simbol pentru toată urgia cu care va trebui să se împace, de voie, de nevoie, o lume-ntreagă.

        Cu resemnare este o consemnare a unei atitudini de-acum universale, o adoptare a unui punct de vedere și a unui mod de a fi și a te comporta:  Tu rămâi la toate rece, / De te-ndeamnă, de te cheamă: / Ce e val, ca valul trece, / Nu spera și nu ai teamă; / Te întreabă și socoate / Ce e rău și ce e bine; / Toate-s vechi și nouă toate: / Vreme trece, vreme vine.

        Tehnic vorbind, o expresie, o vocabulă circulată, o piatră lustruită îndelung în șuvoiul vorbelor de zi cu zi, poate deveni echivalentul unui obiect. Posedă valențe obiective și, dacă la început pare doar o consemnare a unei reacții emoționale subiective, bine și ingenios plasată în poem, se poate amplifica și manifesta ca o emoție de toamnă emancipată și suverană. Desemnînd un cadru emoțional obiectivat, o atmosferă, un climat, o dispoziție a unei lumi întregi.

        Iată încă o regulă care se dovedește flexibilă. Se bucură și cînd este respectată și cînd este încălcată - cu grație.

Haikuul zilei -- 14 octombrie 2017

teiul înflorit -

bunicul nu mai vinde

ceainicul de-argint

(Cornel Costea)

        Nu ştim precis cum se conjugă teiul înflorit cu hotărîrea bunicului de a nu mai vinde ceainicul de-argint. Există, dincolo de simetria dintre floarea aurită şi ceainciul argintat care sugerează implicit valoare, ironia aceea fină care împleteşte impetuozitatea miresmei de tei revărsate peste lume cu utilitatea ticăită a ceaiului de tei, de-acum asigurat, cu care bunicul va trece şi prin iarna care vine. Sigur, închipuirea generoasă poate broda pe păsuirea provocată de răbufnirea teiului care convoacă vechi amintiri legate de alte vremuri mai pe măsura vechiului ceainic. Dar firul mai subţire, mai delicat şi mai glumeţ este cel care face şarmul poemului.

Haikuul zilei -- 13 septmebrie 2017

sfârşit de vară -

între noi n-a fost nimic

nici măcar cămaşa

(Ildiko Juverdeanu)

        Jocul de cuvinte care minimalizează, neagă, reneagă mucalit şi împleteşte sugestii care culminează cu acel nici care inversează brusc, în final, sensurile este tehnica subtilă care dă întreaga valoare a poemului. Nu contează cui îi sînt adresate spusele, poate e doar un monolog concluziv la spartul nunţii, în cămară.

        Primul vers evocă vara şi, prin urmare, la impactul cu cele ce urmează, arşiţa, ardoarea – acum însă sfîrşite. Ultimul, lipsa firească a cămăşii în asemenea împrejurări. Versul din mijloc, care tăgăduieşte, se leapădă, abjură, este de fapt o surdină, poate pudică, dar care reuşeşte acea performanţă exemplară de a amplifica ceea ce vrea să tăinuiască.

        Frumuseţea poemului ţine de felul în care erotismul este doar sugerat prin jocul atitudinilor şi prin cuvintele aluzive.

Haikuul zilei -- 12 octombrie 2017

vînt în rafale –

iar şi iar redeschisă

poarta trîntită

(Corneliu Traian Atanasiu)

Opreşte-te, clipă!

Goethe

        Vîntul are de obicei sincope. Bate neregulat. Îşi schimbă cînd direcţia, cînd viteza şi intensitatea. Cînd se opreşte brusc. Printre spectacolele pe care le oferă, cele mai atrăgătoare sînt momentele cînd ridică şi întoarce frunze sau hîrtii pe care le lasă din nou jos, pentru a-şi relua apoi jocul.

        Ceea ce am vrut să surprind a fost modalitatea de a fi a vîntului, inconstanţa lui. Vînt în rafale este expresia care numeşte nu atît acţiunea vîntului cît chipul în care ea se petrece. O evocă evitînd să folosească un verb. Substantivul rafale spune acest lucru fără să facă apel la nicio acţiune care este totdeauna temporală. Vorbeşte despre esenţa vîntului. Despre un prezent etern. Şi definitoriu pentru vînt.

        Dacă natura vîntului este schimbarea, am căutat să găsesc o imagine care să-i înfăţişeze instabilitatea, capriciozitatea, insistenţa. M-a tentat mai întîi ceva luat de vînt, dus şi lăsat şi iar reluat fără capăt şi fără noimă. Dar repetiţia mi s-a părut mai interesantă atunci cînd e vorba de un obiect rebel care nu se lasă dus (de tot) şi, la fiecare rafală, loveşte zgomotos şi sîcîitor ceva care parcă-i face-n necaz: o poartă trîntită. În felul ăsta am prins şi o expresie numai bună pentru o acţiune repetată care înghite verbul în modalitate: iar şi iar n-are nevoie de niciun verb, deşi poate modula o mulţime de verbe care nu fac decît să repete o acţiune. Verbul poate fi folosit la participiul trecut care este deja un adjectiv: poarta este mereu redeschisă. Care poartă? Aceea trîntită.

        Pentru haiku recuzita este gata: vînt, rafale, poartă, redeschisă, trîntită – omul dispărut din peisaj, lăsînd în urmă doar o relicvă: poarta. Nu este notată nicio tresărire emoţională. Doar trăncăneala porţii izbind uşorul. Iar şi iar redeschisă / poarta trîntită.

        Poemul îşi mărturiseşte singur emoţia prin imagini: locul este pustiu, vîntul îşi face de cap, poarta nu se mai închide şi nu se mai deschide cu rost, poate nu mai e nicio casă, nicio curte, niciun locuitor, a rămas doar ea pentru a trăncăni cu vîntul. Starea de wabi-sabi este perfect înglobată acestor imagini.

        Dar haiku-ul n-ar fi complet dacă am rămîne doar la acest nivel şi nu am putea decola spre un alt orizont alegoric. Toate elementele ne pot ajuta să surprindem ceva care se referă şi la modul de a fi al omului. Capricios ca şi vîntul, el trînteşte mereu cîte-o poartă mînios şi... definitiv. O poartă pe care, la următoarea rafală, o redeschide tot atît de impetuos. Şi tot aşa...

        Pe drumul către finalizarea acestui poem am urmărit o exigenţă. Sau, mai bine zis, am  fost călăuzit de ea. Nu am vrut să elimin verbele, ci am fost conştient de faptul că nu vreau să scriu un poem care să fie fixat în timp, care, prin timpul verbal folosit, să aparţină unui moment trecut, prezent sau viitor. Am vrut, din contra, să prind acea clipă în care vîntul se mărturiseşte pentru eternitate. În care îşi spovedeşte firea.

        Un haiku nu evocă un oarecare instantaneu datat astăzi, ieri sau mîine ci o nălucire a eternităţii existentă din veci şi pentru totdeauna. 

Haikuul zilei -- 11 octombrie 2017

cumpăna nopţii –

doar un ţânţar imprudent

mişcă balanţa

(Gabriela Beldie)

         La propriu, cumpăna nopții este miezul nopții. Miezul este și mijlocul dar și apogeul nopții. Al liniștii desăvărșite a firii.

La figurat în raport cu primul sens, Cumpăna este constelația numită și Balanța, vizibilă pe cer în lunile de vară. Toate aceste repere sînt cumulate mai mult prin fine apropouri menite să creeze în final atmosfera de tihnă și pace netulburată de  nimic a unei nopți senine de vară. Un echilibru imperturbabil.

Nimic nu mișcă, pare că și timpul și-a oprit înaintarea, totul este perfect cumpănit. Cine-ar putea să scoată lumea din acest ideal al nemișcării? Cine-ar putea să clatine Balanța siderală, să zdruncine armonia celestă?

Doar o ființă hazardată și nechibzuită, un ţânţar, nervos şi foarte slab de constituţie, care ar vrea să pună totul în discuție. Și dacă nu va reuși să schimbe realmente echilibrul cosmic, cu siguranță îi va strica dispoziția celui predispus să o savureze. Cu riscul de a fi anihilat. Căci toate se leagă: tihna are nevoie de cineva care să o guste, echilibrul uriașului angrenaj trebuie să fie tulburat de o ființă minusculă, iar nechibzuința țînțarului să-și primească răsplata.

Haikuul zilei -- 10 octombrie 2017

sub streaşină -

covata crăpată

plină cu soare

(Iulian Dămăcuş)

        4-6-5, schema silabică neglijată compromiţător sau luată-n răspăr? Dar poţi vorbi oare cu suficientă credibilitate de o covată crăpată cu manşetele scrobite şi încheiat la toţi nasturii?

        Mai degrabă trebuie să o faci condus de exigenţa unei valori ca shibusa, o valoare estetică (şi nu numai estetică pentru că valorile japoneze acoperă simultan mai multe domenii ale vieţii şi culturii) la care, de obicei, se face apel mai rar cînd e vorba de haiku. Dar ea se potriveşte de minune poemului de mai sus, scris cu un desăvîrşit bun gust astringent, care ne aduce totuşi în faţă liniştea, calmul şi frumuseţea sobrietăţii.

Forma brută, abia finisată a covatei, simplitatea ei şi deteriorarea prin învechire manifestă calităţi care se potrivesc mai curînd spiritului, precum austeritatea şi învoirea cu efemeritatea şi precaritatea celor ce sînt. Rafinamentul caracteristic acestei valori, este tocmai această ciudată întrepătrundere a contrastelor, această topire într-un singur aliaj a imperfecţiunii şi a delicateţii.

Covata crăpată nu se pune pe sine în valoare, nu-şi afirmă ostentativ vreunul din atribute. În umilinţa şi discreţia ei, ea se oferă doar, prin oglinda picului de apă scursă de pe streaşină, pe care încă îl mai poate păstra, celebrării soarelui.

Scena-n sine este ancestrală: existenţa permanentă sub streaşină,  recurgînd la recipiente uzate şi hîrbuite,  dezafectate de la utilităţile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cereşti este un obicei care face farmecul vechii gospodării ţărăneşti. Şi, aşa imperfectă, crăpată şi paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei săteşti care, iată, înglobează prin intermediul ei şi soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateţe, şi soarele.

        Nu ştiu de ce îmi vine să citez cîteva versuri ale lui Sorescu: "Noi, Ion şi Ioana, / Cu puterile noastre / Am durat acest sfînt / Copil / Întru veşnica pomenire / A acestui soare / Şi-a acestui pămînt."

        Poate ştiţi voi!

        

Haikuul zilei -- 9 ocotmbrie 2017

ziua recoltei -

într-o coșarcă goală

un prunc adormit

(Cristina Oprea-Young)

         Deja de multă vreme, la concursul Romanian Haiku se scriu poeme cu jocuri de cuvinte legate de ziua recoltei. În general, apropoul este făcut pentru a persifla înțelesul propriu și specializat al expresiei, belșugul fiind unul derizoriu: bătături, datorii, necazuri. O altă direcție a ironizării este aceea a recoltării (nedorite) a fluidelor organice pentru analize medicale de rău augur.

De data asta însă, recolta este și mai neașteptată. Într-unul din coșurile destinate strîngerii fructelor (bănuiesc), o femeie și-a lăsat pruncul adormit și a purces la treabă. Sîntem, desigur, într-o zi a culesului roadelor. Asta vorbind la propriu. Se recoltează.

Întîmplarea face însă ca, oarecum la figurat, din pură necesitate dar fără vreo intenție exhibiționistă, pruncul adormit să-și revendice și el, etalat simbolic în coșarcă, statutul de rod al spiței omenești.

Frumusețea imaginii ascunde sau măcar atenuează soarta tristă a femeilor nevoite să meargă cu pruncii la muncă. Imaginea ar fi și mai dură dacă ne-am închipui (bunica îmi povestea de multe cazuri cunoscute de ea, renumele ei era Moșica) că e vorba de un copil născut chiar acolo, pe cîmp. Preistoric.

Haikuul zilei -- haiku clasic -- 8 octombrie 2017

Strugurii furaţi –

întotdeauna vina

sperietoarei 

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 7 octombrie 2017

Cu pioşenie

calc covorul de frunze –

prea multă moarte

(Jules Cohn-Botea)

Haikuul zilei -- 6 octombrie 2017

Amiezi de toamnă –

pe şemineu galbenă

poza bunicii 

(Corneliu Beldiman)

Haikuul zilei -- 5 octombrie 2017

Ziua recoltei –

mama-şi numără încet

bătăturile

(Vasile Conioşi-Mesteşanu)

Haikuul zilei -- 4 octombrie 2017

Pe-asfaltul încins –

un pocnet de castană

trezind ciorile

(Eduard Țară)

Citind întregul poem, ne dăm seama că el evocă un moment de linişte pe o stradă retrasă şi necirculată sau undeva în miez de noapte. Asfaltul este doar o tobă bine întinsă pe care castana căzută are ecou. Pocnetul castanei este un kigo de toamnă, iar tresărirea ciorilor ţine isonul neliniştii declanşate de banala întîmplare – a venit toamna... Un pocnet de castană în acea linişte deplină echivalează cu un foc de armă.

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/02/versul-original-167-un-pocnet-de.html