Dulceaţă de fragi –
prea puţin din mireasma
pădurii în zori
(Șerban Codrin)
Amurgul, cu care eu încercam să fac o jonglerie cam stîngace, a fost eliminat
şi înlocuit cu zori şi asta
pentru că, oricum, el era subînţeles din întreg contextul poemului care
deschide o perspectivă simbolică asupra vieţii. Prea puţin arată clar unde se situează cel care
a înscenat poemul, acolo unde perspectiva deschisă la începuturi se îngustează
firesc într-un singur punct de fugă. La lăsatul serii.
Dulceaţă de fragi este o denumire comună peste care poţi trece cu
uşurinţă doar lingîndu-ţi degetele şi exclamînd cu satisfacţie suficientă: mmm,
mmm, yam-yam! Şi totuşi, dacă vrei să guşti haiku-ul, trebuie să vezi în ea o
sintagmă care ascunde abil o antiteză simbolică.
Înainte de a fi doar un substantiv comun, care numeşte o bunătate
preparată de gospodine, dulceaţa
numeşte o generalitate, o abstracţie, însuşirea de a fi dulce a mîncărurilor,
calitatea de a desfăta, de a produce plăcere, bucurie, fericire. Dar, chiar şi
în concretitudinea ei de produs culinar, dulceaţa este ceva artificial – o
conservă şi, la urma urmei, un preparat alimentar dintr-o specie înrudită cu
murătura.
Simbolic, preferinţa pentru dulceaţă poate fi omologată cu aceea pentru
partea soft, artificială, contrafăcută, frivolă a vieţii, în opoziţie cu aceea
hard, dură, naturală, profundă, veritabilă.
Fragii, din aceeaşi sintagmă, au
şi norocul unei potriviri fonetice pe alte vocabule precum fraged şi fragil,
care-i contaminează cu înţelesuri ale delicateţii, prospeţimii, gingăşiei şi
confirmă astfel, dublînd în mod miraculos, graţioasa lor fiinţă aurorală.
Realcătuită astfel, îmbogăţită cu semnificaţii
pe care le sugerează doar, dulceaţa de
fragi propune din capul locului o opoziţie ireconciliabilă între
artificiu şi naturaleţe, între încercarea infructuoasă de a păstra nealterată o
frăgezime efemeră şi mireasma inconfundabilă dar pieritoare a fiinţei
autentice. Este, de fapt, o sintagmă care
denunţă o incompatibilitate şi o impostură.
Fragii nu pot fi resimţiţi (şi nu există aievea
şi nealteraţi) decît în locul şi la vremea care le aparţine şi cărora le sînt
destinaţi: în aura plină de mister şi promisiuni a pădurii, copilăriei,
zorilor. Prea puţin este semnul
fatalităţii neiertătoare şi al nostalgiei care o acompaniază. Miresmele se
risipesc, dispar, pier şi ne lasă-n suflet doar regrete iremediabile.
Cu ce ne provoacă poemul? Cu exigenţa de a percepe legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre
fragi şi zori. Iar dulceaţa de fragi este simbolul unei bătrîneţi precoce
(de obicei adoptive), suficiente şi satisfăcute care se bucură în mod egal de
cămara plină şi de viaţa sfoiegită.
Presupunînd că cineva s-ar fi convertit
miraculos la un cult al fragilor, dulceaţa de fragi ar fi fără îndoială pentru
el suprema blasfemie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu