vînt în rafale –
iar şi iar redeschisă
poarta trîntită
(Corneliu Traian Atanasiu)
Opreşte-te, clipă!
Goethe
Vîntul are
de obicei sincope. Bate neregulat. Îşi schimbă cînd direcţia, cînd viteza şi
intensitatea. Cînd se opreşte brusc. Printre spectacolele pe care le oferă,
cele mai atrăgătoare sînt momentele cînd ridică şi întoarce frunze sau hîrtii
pe care le lasă din nou jos, pentru a-şi relua apoi jocul.
Ceea ce am
vrut să surprind a fost modalitatea de a fi a vîntului, inconstanţa lui. Vînt în rafale este expresia care
numeşte nu atît acţiunea vîntului cît chipul în care ea se petrece. O evocă
evitînd să folosească un verb. Substantivul rafale
spune acest lucru fără să facă apel la nicio acţiune care este totdeauna
temporală. Vorbeşte despre esenţa vîntului. Despre un prezent etern. Şi definitoriu pentru vînt.
Dacă natura
vîntului este schimbarea, am căutat să găsesc o imagine care să-i înfăţişeze
instabilitatea, capriciozitatea, insistenţa. M-a tentat mai întîi ceva luat de
vînt, dus şi lăsat şi iar reluat fără capăt şi fără noimă. Dar repetiţia mi s-a
părut mai interesantă atunci cînd e vorba de un obiect rebel care nu se lasă
dus (de tot) şi, la fiecare rafală, loveşte zgomotos şi sîcîitor ceva care
parcă-i face-n necaz: o poartă trîntită.
În felul ăsta am prins şi o expresie numai bună pentru o acţiune repetată care
înghite verbul în modalitate: iar şi iar
n-are nevoie de niciun verb, deşi poate modula o mulţime de verbe care nu fac decît
să repete o acţiune. Verbul poate fi folosit la participiul trecut care este
deja un adjectiv: poarta este mereu redeschisă.
Care poartă? Aceea trîntită.
Pentru haiku
recuzita este gata: vînt, rafale, poartă, redeschisă, trîntită – omul dispărut din
peisaj, lăsînd în urmă doar o relicvă: poarta. Nu este notată nicio tresărire
emoţională. Doar trăncăneala porţii izbind uşorul. Iar şi iar redeschisă / poarta trîntită.
Poemul îşi
mărturiseşte singur emoţia prin imagini: locul este pustiu, vîntul îşi face de
cap, poarta nu se mai închide şi nu se mai deschide cu rost, poate nu mai e
nicio casă, nicio curte, niciun locuitor, a rămas doar ea pentru a trăncăni cu
vîntul. Starea de wabi-sabi este
perfect înglobată acestor imagini.
Dar haiku-ul
n-ar fi complet dacă am rămîne doar la acest nivel şi nu am putea decola spre un
alt orizont alegoric. Toate elementele ne pot ajuta să surprindem ceva care
se referă şi la modul de a fi al omului. Capricios ca şi vîntul, el trînteşte
mereu cîte-o poartă mînios şi... definitiv. O poartă pe care, la următoarea
rafală, o redeschide tot atît de impetuos. Şi tot aşa...
Pe drumul
către finalizarea acestui poem am urmărit o exigenţă. Sau, mai bine zis,
am fost călăuzit de ea. Nu am vrut să
elimin verbele, ci am fost conştient de faptul că nu vreau să scriu un poem
care să fie fixat în timp, care, prin timpul verbal folosit, să aparţină unui
moment trecut, prezent sau viitor. Am vrut, din contra, să prind acea clipă în
care vîntul se mărturiseşte pentru eternitate. În care îşi spovedeşte firea.
Un haiku nu
evocă un oarecare instantaneu datat astăzi, ieri sau mîine ci o nălucire a
eternităţii existentă din veci şi pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu