cu
resemnare –
cuib
gol în pălăria
sperietoarei
(Șerban Codrin)
Partea
a doua a poemului este o notație a unui fapt observat sau, oricum, a unui echivalent
(poate doar închipuit) al lui. Nu știm dacă autorul a văzut realmente acest
lucru, dar felul în care l-a consemnat în scris face vederea cuibului, în ciuda
ironicei amplasări, pe deplin verosimilă. Sîntem în fața unei ciudățenii.
Paradoxală dar perfect reală.
Prima
parte pare deci un comentariu al acestei situații (inacceptabile). Sub
presiunea împrejurărilor, n-avem încotro și luăm lucrurile ca atare. Nu ne împotrivim,
ba chiar ne împăcăm cu ele. Pe nebăgate de seamă, centrați pe boacăna
sperietoarei, riscăm însă să nu luăm în seamnă faptul că cuibu-i deja gol. Aici
ar putea să fie și kigo-ul poemului – păsările migratoare deja au plecat - și
un al doilea motiv de resemnare – vreme
vine, vreme trece.
Vă
propun însă să ne moderăm puțin resemnarea și să ne consolăm, împreună cu
sperietoarea, cu faptul că, totuși, chiar dacă n-a reușit să gonească păsările
stricătoare, pălăria ei a ocrotit o nouă generație sănătoasă și zdravănă de pui
care și-a luat deja zborul spre alte zări. S-a integrat unui rost mai generos
decît cel care-i fusese, prea interesat și meschin, destinat.
Dar
nu cumva poemul este ratat pentru că a dat în vileag, într-un mod explicit, resemnarea? Încerc să vă conving că nu.
În primul rînd pentru că, în primă instanță, resemnarea e dată în seama
sperietorii. Ea este personajul fabulei. Și, neputînd face față sarcinii
statutare, tot ea s-a milostivit de o familie de zburătoare. Resemnarea ei însă
a iradiat în toată această lume aflată în miez de toamnă. Umilul fapt observat
și notat a devenit alegoric un simbol pentru toată urgia cu care va trebui să
se împace, de voie, de nevoie, o lume-ntreagă.
Cu resemnare este o consemnare a unei
atitudini de-acum universale, o adoptare a unui punct de vedere și a unui mod
de a fi și a te comporta: Tu rămâi la toate rece, / De te-ndeamnă, de
te cheamă: / Ce e val, ca valul trece, / Nu spera și nu ai teamă; / Te întreabă
și socoate / Ce e rău și ce e bine; / Toate-s vechi și nouă toate: / Vreme
trece, vreme vine.
Tehnic
vorbind, o expresie, o vocabulă circulată, o piatră lustruită îndelung în
șuvoiul vorbelor de zi cu zi, poate deveni echivalentul unui obiect. Posedă
valențe obiective și, dacă la început pare doar o consemnare a unei reacții
emoționale subiective, bine și ingenios plasată în poem, se poate amplifica și
manifesta ca o emoție de toamnă
emancipată și suverană. Desemnînd un cadru emoțional obiectivat, o atmosferă,
un climat, o dispoziție a unei lumi întregi.
Iată
încă o regulă care se dovedește
flexibilă. Se bucură și cînd este respectată și cînd este încălcată - cu
grație.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu