Haikuul zilei -- 30 noiembrie 2017

lacul liniştit -

doar zborul libelulei

tulbură luna

(Sorin Toma Boc)

Haikuul zilei -- 29 noiembrie 2017

Sfârşit de sezon –

o pătură de picnic

uitată-n ploaie

(Ion Linu)

Haikuul zilei -- 28 noiembrie 2017

cad flori de cireş –

bătrâna curăţindu-şi

peria de păr

(Ildiko Juverdeanu)

Haikul zilei -- 27 noiembrie 2017

lecția de zbor -
puiul se-nalță până
își pierde umbra

(Manuela Dragomirescu)

Haikuul zilei - haiku clasic -- 26 noiembrie 2017

merii în floare –

am totul dinainte

pe masa goală

(Șerban Codrin)

        Un poem de excepție, nu doar în sensul că este unul remarcabil, excelent, extraordinar, ci şi în acela că reuşeşte acest lucru uzînd de o excepţie, de o abatere de la exigenţele haiku-ului.

        Merii în floare este o sintagmă care evocă în fața ochilor noștri un moment privilegiat al primăverii, poate acela care se poate înscrie cu cea mai mare îndreptățire pe blazonul ei. Imaginea nu doar că ne acaparează privirile, dar prin mireasma cu care umple lumea instituie un climat, o atmosferă a beatitudinii care ne pătrunde ființa. Laconismul sintagmei o predispune oricînd la un înțeles suplimentar, figurat la contactul cu partea a doua a poemului, putînd deveni o dispoziție, o stare, o ipostază a lumii în care trăim. 

        Partea a doua este însă o abatere de la tipicul auster al haiku-ului. Propoziția nu este doar o simplă numire a unui fapt, ci o afirmație, o declarație a eului liric care se implică în ceea ce, de obicei, era doar evocat cît mai neutru. Enunțul elogiază merii în floare și mărturisește (impudic) exaltarea și plenitudinea emoțională a autorului.

        Abaterea este însă amendată prin faptul că, sub această formă sentențioasă, se recomandă de fapt o atitudine de contemplativitate. Și nu atît prin pilda pe care o dă autorul, cît prin situația alegorică prezentată. Însinuarea este aceea că există momente în care hrana spirituală compensează cu asupra de măsură masa goală. Poemul mai face însă un apropo, de data asta autorilor de haiku: masa goală (poate cea de brad, a poetului) este o invitație la exercițiul visării și meditației care ar putea să-i inspire.

Haikuul zilei -- 25 noiembrie 2017

capul aplecat –

la marginea zăpezii

primul ghiocel

(Maria Doina Leonte)

Poemul deschide o perspectivă asupra haiku-ului însuşi. Imaginea pe care o surprinde în primul vers este de un desăvîrşit firesc, capul aplecat este gestul natural al celui ce priveşte uimit şi totodată încîntat primul ghiocel din an.

 Asta în planul imediatului, căci, în plan secund şi alegoric, gestul este în acelaşi timp şi unul simbolic şi polemic. Simbolic pentru că totdeauna are şi alte tîlcuri. Polemic pentru că impactul dintre cele două imagini dă de-o parte sensul prudent şi oportunist al evitării riscului (capul plecat cînd sabia se află deasupra lui) şi mizează decisiv pe îngrijorare, dedicare, consacrare. 

Cele două imagini sînt de un firesc organic şi fac un cuplu de o absolută verosimilitate. Dar în firescul alăturării lor există o doză evidentă de suprafiresc pe care e menit s-o reveleze haiku-ul. Care, aşa cum spune Mircea Eliade, surprinde, ca şi alte creaţii spirituale, sacrul camuflat în profan. Capul aplecat devine astfel gestul cuvenit al celui care-şi asumă umilitatea liber consimţită în faţa neînsemnatelor dar revelatoarelor întîmplări ale lumii.

Haikuul zilei -- 24 noiembrie 2017

picurînd ceaiul

observ din nou marginea

ciobită a cănii

(Cristina-Monica Moldoveanu)

        Un moment haiku este unul comun, banal și, iată, repetat poate de mii de ori. Relatat ca atare, fără niciun fel de afectare sau dorință de a-l privilegia, faptul are tendința de a se restrînge-n sine, de a-și proteja cu modestie și eficacitate tîlcul.

        Există o taină sincretică a cănii, mai mult ca sigur cana preferată. Cana este încercată, stăpînul nu mai știe cînd a fost ciobită. Altele, poate tot serviciul din care făcea și ea parte, s-au spart de mult, de la prima lovire sau cădere. Evenimentul ciobirii a fost uitat sau poate nici n-a fost luat în seamă atunci. Cana e un simbol al rezistenței, al duratei, al trecerii printr-un lung șir de întîmplări din vremea care a tot trecut. E o tovarășă de drum de încredere. Cei doi au răzbit prin vreme împreună.

        Se reîntîlnesc zi de zi la ritualul tăcut și solidar al ceaiului. Marginea ciobită are un cîntec al ei și stăpînul s-ar putea să întîlnească odată și odată explicitarea acestui tîlc:

Căci are un suflet şi piatra inertă

cît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.

Dar fără de-o rană făptura e moartă.

Haikuul zilei -- 23 noiembrie 2017

viață de paznic -

semințele de bostan

măsoară timpul

(Mihail Buraga)

    De multe ori poemele cel mai bine realizate ating cuvîntul propus ca temă cu discreție, doar tangențial. Bostanul tematic nu este aici decît sursa semințelor care-i mai moderează stresul paznicului. Timpul, care oricum  se tîrîie greoi într-o asemenea meserie, este un pic îmblînzit prin spartul semințelor, preocupare tacticoasă care pare să-i dea un ritm suportabil. Îi dă măsură cum spune poemul. Îl face o stihie blîndă.

Haikuul zilei -- 22 noiembrie 2017

tarabă-n piaţă –

peste ştirile de ieri

grămezi de urzici

(Daniela Lăcrămioara Capotă)

De la prima vedere poemul mi-a sărit în ochi. Și m-a pișcat. Urzica nu se dezminte. Mai ales atunci cînd este surprinsă în ambianța locală. Printr-o tușă expresivă: pe tarabă. Scoasă țanțoș la înaintare.

Hîrtia de ziar, despre ea e vorba chiar dacă nu e numită, a avut dintotdeauna la țară o utilizare universală: hîrtie de împachetat, improvizație pentru o față de masă, de pus în geam în casa bună pentru a opri lumina decolorantă a soarelui și chiar ca înlocuitor avant la lettre al hîrtiei igienice. Folosul pragmatic al suportului a depășit cu mult nevoia de și respectul pentru informația cotidiană.

Cu oarecare pietate și cu o ciudată mîndrie națională, poți vedea în urzici, un specific vîrtos și neaoș al locului. Ușor subminat însă de aerul de calicie cu lustru al buruienilor (care, evident, împrospătează sîngele) avansate la rang de trufandale primăvăratece . Valer G. Pop, care oferă de fiecare dată o prezentare multimedia pentru poemele premiate la RK, a ales pentru acest poem o fotografie genială.

Figurile celor trei femei, deși au o mină extrem de diferită, sînt un comentariu perfect al poemului. Nu, nu știrile s-au perimat, ci realitățile sînt mai elocvente așa - fără cuvinte.

Poemul are-n el un sarcasm care cu siguranță, pișcîndu-ne, ne înviorează sîngele anemiat de știri prea fleșcăite. Și poți exclama edificat: Aha! Nici vorbă, asta este!

Haikuul zilei -- 21 noiembrie 2017

pe foaia goală

doar un creion fără vârf –

ninge ca-n poveşti

(Maria Tirenescu)

        Ideea creionului ascuțit sau cu vîrful rupt a mai fost folosită, dar aici ea implică o meditaţie mai profundă. Scena este aceea a unui sfîrşit anunţat, iar creionul fără vîrf are implicaţii mult mai serioase şi mai directe în sfera umană. Aşa mut, abdicînd faţă-n faţă cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă.  

        Pare a fi totodată mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înţelegerea umilă a nevolniciei artei sale faţă cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveştilor.

Haikuul zilei -- 20 noiembrie 2017

la ultimul bal -

săltată cu frunzele

o buburuză

(Luminița Ignea)

        Sînt poeme a căror citire trebuie făcută de la bun început prin empatie cu intențiile autorului. Ca și cum, ghicindu-i gîndurile, ai fi chiar tu autorul și ai construi un fapt verosimil, mai presus de realitate. Și atunci poți simți că în niciun caz autorul nu se referă în primul vers la vreun bal real, cît ar fi el de faimos sau de jinduit, necum la balul toxic de sîmbătă seara.

        La ultimul bal este atunci doar o invitație de a asista și a lua parte sufletește la un eveniment deloc monden, care are loc an de an, cînd viața lumii vegetale și aceea a gîzelor se încheie. E un bal de adio care poate dura neistovit zile și săptămîni. Sintagma - poate de aici înainte măcar un substitut de kigo - derapează lesne spre sensul figurat pe care-l împărtășește laolaltă cu frunzele și buburuza. Atmosfera de toamnă se țese doar prin firele de poveste ale frunzelor și buburuzei bătute în urzeala întinsă între ultimul bal și săltată. Dincolo de elipsa nu doar a toamnei, ci și a altor cuvinte kigo care să o evoce, nici măcar inițiatorul și agentul evenimentului, vîntul, nu este pomenit explicit, ci doar sugerat prin săltarea frunzelor. Așa cum, și dansul, esența balului, se subînțelege doar din sugestiile balului și ale săltării.

        La ultimul bal cumulează astfel și o funcție ironică, ușor malițioasă la adresa bietelor frunze angrenate în vîrtejuri și turbulențe involuntare. Asta cu atît mai mult cu cît săltate, departe de a fi o galantă invitație la dans, implică o acțiune punitivă brutală și violentă a unei presupuse autorități – umflare, luare pe sus.

        Dacă cele două părți ale poemului nu ar fi fost alăturate astfel, balul ar fi rămas bal și săltarea frunzelor doar zburătăcire fără rost – realități diferite, de sine stătătoare, indiferente una alteia, anchilozate în banalitatea existenței lor. Adică lipsite de valențele ludice ale unui dialog sugestiv. Așa însă, ele provoacă închipuirea cititorului să le distribuie în roluri de necrezut, pe cît de fabuloase, tot pe atît de verosimile. Într-un haiku, elementele de compoziție uită de ceea ce sînt pentru a se dedica unor roluri în care se reinventează. 

Haikuul zilei -- haiku clasic -- 19 noiembrie 2017

Calendar în cui -

trei sute şaizeci şi cinci

de anotimpuri

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 18 noiembrie 2017

Ora ceaiului –

linguriţa de argint

se-nvârte invers

(Cristina-Monica Moldoveanu) 

Haikuul zilei -- 17 noiembrie 2017

Toamnă târzie –

în cuibul berzei o cioară

lăfăindu-se

Ioan Găbudean 

Haikuul zilei -- 16 noiembrie 2017

Apus de soare –

la plecare umbra ta

ar mai rămâne 

(Valentin Nicoliţov)

Haikuul zilei -- 15 noiembrie 2017

Piscul în ceaţă –

vechi poeme de dragoste

aproape uitate

(Eduard Țară)

Haikuul zilei -- 14 noiembrie 2017

Arome de ceai –

alături ceaşca mamei

aşteptând goală

(Oprica Pădeanu)

Haikuul zilei -- 13 noiembrie 2017

Lacul singur

în liniştea serii –

şi calul orb 

(Nicolae Ştefănescu)

Haikuul zilei -- Haiku clasic 12 noiembrie 2017

De ziua muncii –

la soare uscându-se

pielea unui cal

(Şerban Codrin)

         De ziua muncii este o menţionare uzuală, comună a momentului în care ne aflăm, la soare localizeză unde se petrece faptul că pielea unui cal se usucă. Niciunul din cuvintele de mai sus şi nici modul în care ele sînt articulate nu le face să se remarce, să iasă din registrul stilistic al vorbirii cotidiene prin care comunicăm în mod curent (şi plat) ceea ce este sau se întîmplă. Limbajul este unul de proces verbal constatativ. Neutru pînă la a da impresia absenţei oricărei implicări în ceea ce este notat.

         La soare, întinsă pe pămînt sau pe un gard, pielea unui cal se usucă. Am abandonat cuvintele şi sîntem în faţa faptului, a imaginii sale evocată prin intermediul cuvintelor. O imagine mai mult sau mai puţin pitorească, deşi, acolo unde poate fi văzută în realiltate, ea este cît se poate de firească. Contemplînd pielea întinsă la soare şi amintindu-ne că este 1 mai, Ziua Muncii, nu se poate să nu simţim ironia amară a poemului.

         Ce ne ajută să lăsăm în urmă si pielea uscîndu-se la soare, imaginea la care ne trimisese textul haiku-ului? Faptul că semnificaţia a trei dintre cuvinte filează, pîlpîie nesigur şi ne stimulează să căutăm şi alte posibile aluzii, să găsim şi alte legături între ele. Ziua muncii poate fi şi sărbătoarea muncii dar şi ziua de muncă obsesiv repetată. Uscarea virează pe nesimţite dinspre neutralitatea zvîntării şi a deshidratării către ariditatea vieţii şi uscăciunea sufletului. Calul cu nobelţea pierdută, a cărui înjosire ne umple de o uriaşă nostalgie şi ne face să înţelegem deturnarea nefastă a destinului nostru. Ele sînt fisurile apărute în imaginea care mima realitatea, fisuri care ne permit să scrutăm prin deschiderea lor orizontul simbolic al poemului.

         De obicei, calul este resimţit ca un animal nărăvaş şi nobil. Aici însă a rămas numai relicva animalului de povară care şi-a isprăvit viaţa de trudă. Din animalul istovit, uscat, piele şi os, se odihneşte acum la soare numai pielea.

         E posibil ca, pe o bancă, sprijinită de gardul pe care e întinsă pielea calului, să stea la soare, şi el ostenit, doar ciolane şi piele, un truditor oarecare. Pielea lui se soreşte, simţindu-se pe moment, ca şi pielea calului, scăpată de corvoada cotidiană. Ziua Muncii e zi de sărbătoare. De mîine însă, zilele muncilor îl vor usca încet, încet aidoma pieii de cal.

         Scena văzută, la fel ca textul la început, a declanşat şi ea spiritul nostru căutător. Ambiguitatea unui simplu nume, ziua muncii, luată la propriu şi la figurat, asociată cu imaginea pieii uscate, ne-a trimis pe o pistă meditativă extrem de fructuoasă. Nu ştim dacă, doar văzînd pielea pe gard, autorul a vibrat la toate aceste asocieri. E de ajuns că, aşa sărăcăcios cum sînt formulate, ele sînt suficiente pentru a ne face să resimţim, cu un efort de imaginaţie, un evantai de semnificaţii debordînd dintr-o banală piele de cal care se usucă la soare. Să resimţim că ea spune ceva important despre viaţa umană. Sau inumană.

         Haiku-ul nu este expunerea discursivă pe care am făcut-o eu mai sus. Stilistic, el nu face nici afirmaţiile, şi nici comparaţiile de care m-am folosit eu. El dă cititorului numai un succint instrumentar: cremenea, amnarul şi iasca. Închipuirea lui trebuie să ştie să le mînuiască, să le ciocnească pe primele pentru a isca scînteia care să aprindă mocnit iasca ironiei.  

Haikuul zilei -- 11 noiembrie 2014

cireada de vaci

rumegând pe la umbră –

berea sălcie

(Daniel Onaca)

Două strofe ale lui Blaga evocă mai naiv și mai candid parcă același moment al verii toride:

Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.

Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc

şi îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul urechii,

şi plopii tremurau, străvechii.

Când toropit priveam prin gene

cum boii se mişcau prin flori de sânziene

pe sub sălcii,

mă miram că ei nu văd

cu vârful coarnelor ca melcii,

şi boii - boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

Haiku-ul prinde parcă vremuri mai tîrzii în care totul e deja dezabuzat. Aceeași vară toridă, aceleași vite rumegîndu-și renunțarea, același sat mult îmbătrînit. Și peste toate - berea sălcie. Parcă și umbra-i istovită.

Haikuul zilei -- 10 noiembrie 2017

suit în amvon –

un greier sporovăind

singurătăţii

(Olimpia Brendea-Deşliu)

        Greierul de mai sus merită să fie pus în contrast cu cel al lui Florică Dan: după înserat / câmpul plin de greieri... / până la stele. Amplitudinea neaşteptată a prezenţei greierilor, modul tainic în care ţîrîitul lor umple spaţiul nopţii pînă la stele, nu este nimic mai mult decît ceea ce a simţit oricine i-a ascultat cu adevărat. Spaţiul nopţii este aici cutia de rezonanţă, lumea întreagă – scena pe care evoluează greierii în apoteoză.

Exuberanţa cîmpului cu greieri poate fi însă contrazisă de o trăire contrară. Simbolurile sînt de obicei ambigue şi adesea contrastante. Şi greierul din poemul de mai sus ne face să resimţim în biserica goală sau părăsită un spațiu înfiorat  doar de sonorităţi timorate şi triste.

Haikuul zilei -- 9 noiembrie 2017

pridvorul bunei -
umbra cireșilor mai
urcă treptele

(Maria Cristina Pârvu) 

        Un haiku bun este un exercițiu de imaginație. Coerența celor evocate în mod obiectiv are mereu nevoie de adaosurile subiective pe care cititorul le face surprinzînd aura elementelor care compun poemul. Mai este cuvîntul care, sugerînd continuitatea, face ca totul să graviteze în jurul lui. Știm că umbra cireșilor, mai mult ca sigur pe înserate, lungindu-se, încă mai urcă treptele. Și presupunem că nimeni altcineva, bunicii sau nepoții nu mai sînt acolo pentru a o acompania.

        Umbre mai sînt, dar glasuri nu. Continuitatea e mai mult mustrare. Umbrele sînt doar nostalgie.

Haikuul zilei -- 8 noiembrie 2017

după aversă -

chiar și buruienile

pline de stele

(Cezar Florin Ciobîcă)

        Dacă sîntem acolo la momentul oportun, el poate deveni momentul haiku. După aversă este un moment prielnic pentru a vedea ceea ce nu ți se mai arată după ce picăturile de apă rămase pe frunze s-au evaporat. Atunci, pentru scurtă vreme, și buruienile reflectă stelele.

        După aversă, adică după brusca dezlănțuirea a stihiilor. După un eveniment neașteptat care a întrerupt curgerea rutinieră a timpului. În liniștea de după, cînd totul s-a potolit, ni se oferă un spectacol fără seamăn. Unul care schimbă oarecum ierarhia intereselor, valorilor. Pînă să ne întoarcem la oile noastre, nu mai deosebim plantele pe care le cultivăm de buruieni. Pe toate strălucește apa. Pe toate se oglindesc stele.

        Dacă avem un minimum de deferență pentru a simți acest recul imprevizibil ca pe un dar nesperat (și desigur nemeritat), se poate să cîștigăm un reper miraculos pe drumul (vieții), care, iată, se află la o răscruce delicată.  

Haikuul zilei -- 7 noiembrie 2017

din nou copil în pod…

și masca lui Dracula

e tot fără dinți

(Lavana Kray)

        Întoarcerile au totdeauna partea lor de nostalgie dar și surprize nebănuite. Se pare că haiku-ul le preferă pe cele care-ți servesc o lecție de umilitate ironic consimțită. Și de empatie, dacă și vampirii rămîn fără dantură…

        Întîi mi-a căzut cu tronc. Apoi m-am gîndit cum să-l laud. Dacă tot îmi place. Totul e atît de simplu spus… lipsit de orice emfază. Primul înțeles ar fi constatarea că totul se hîrbuie, înțelepciunea defensiv-deprimată a bătrînului… Dar copilul reîntîlnit simte că masca favorită îi face jocul, și-a scos colții din camaraderie, ca nu cumva să-l supere.

Haikuul zilei -- 6 noiembire 2017

trenul în gară –

un funigel mă leagă

de prispa casei

(Adrian-Nicolae Popescu)

        Un tren și un funigel. O mașinărie mătăhăloasă și zgomotoasă și un firicel tăcut, dus de vînt. Un mijloc de transport de mare putere și un filament firav, aproape neputincios.

        Trenul e gata de plecare, pasagerul însă simte, aproape dureros, că se va îndepărta și se va rupe de locul natal. Simte plecarea cu forța inexorabilă a locomotivei. Și mai simte că ceva esențial dar imponderabil îl ține încă (și poate nu-i va da drumul niciodată) legat de locul unde a văzut lumina zilei.

        Va rezista oare funigelul la atîtea mii de cai putere? Se va putea întinde pînă la capătul pămîntului dacă soarta-l va împinge pe călător atît de departe? Asta nu ne spune haiku-ul. Ne lasă să simțim doar încordarea și să mizăm sau nu pe puterea sufletească împotriva forței centrifuge a civilizației.

Haikuul zilei -- Haiku clasic 5 noiembrie 2017

Orion pe cer –

deja uzată pânza

păianjenului 

(Șerban Codrin)

       Constelație vizibilă pe teritoriul României în perioada noiembrie-aprilie,  Orion, numit și Vânătorul, a fascinat omenirea încă din antichitate și continua să o fascineze prin vraja pe care o emană.

      În prima parte a poemului, este  fixată în planul celest prezența lui Orion. Pe cer, poate părea pleonastic, dar de fapt se subliniază că Vânătorul s-a întors din nou din mările sudului, că e în sfârșit acolo, că a apărut și amenință, sfidând dimensiunea spațio-temporală, generând polemici printre unii, inspirând pe alții care-l contemplă. Se insinuează, astfel, subtil că regele constelațiilor din septentrion este la pândă, pregătit să atace ceea ce apare în raza-i vizuală, o pradă gată de jertfă.

      Partea a doua are în centrul atenției pânza de păianjen. Păianjenul, se știe, este și el un veritabil vânător, de talie mai mică, dar de temut, în funcție de specie. La prima citire, este clar că la atunci când Orion se ivește pe cer pentru întâia oară în an, păianjenii, din cauza temperaturilor scăzute, nu mai stau deloc  la pânda pe pânzele lor.

Uzată aduce, în plus,  în prim-plan o atmosferă de sabi, iar adverbul deja întărește ideea unei acțiuni finalizate în acel(sau acest) moment, de ceva încremenit în timp. Pânza, dacă se află într-un cadru exterior, ne apare degradată, zdrențuită, din cauza intemperiilor vremii, dar, dacă presupunem că este într-un interior, în colțul unei ferestre, să zicem, atunci, prin suprapunerea de imagini, se poate specula că respectiva pânză pare stricată din cauza greutății lui Orion, prins iată, ce ironie, în mrejele lipicioase ale unei  arahnide. Astfel, ca urmare a jocului de iluzii, a glisării imaginilor, paradoxul îi conferă poemului o aură ce-l face de neuitat, antologabil. Pânza abandonată capătă greutate grație altui vânător, de altă anvergură, iar semnificațiile se pot țese altfel în mintea noastră.

       La nivel fonetic, vocala ,,o’’ din Orion poate sugera uimirea celui care contemplă și scrie, iar asonanța vocalei ,,a’’din partea a doua  evidențiază deschiderea, relativizarea spațiului în care se poate simți cum  Vânătorul subjugă prin privirea-i glacială.(Cezar Ciobîcă)

Haikuul zilei -- 4 noiembrie 2017

Măturătorul –

tocmai dând de lucru

vântului de toamnă

(Iulian Dămăcuș)


Partida este între măturător şi vîntul toamnei. Autorul a procedat precum Columb cu oul: a aşezat lucrurile, cu ironia şi îndrăzneala unui gest care sfidează rosturile, în ordinea lor firească. Efortul măturătorului este insignifiant, joacă de copil care abia de încurcă treaba serioasă a vîntului. În viforul de frunze risipite de vînt, trebuie să recunoaştem, măturătorul se află doar în treabă.

http://unhaikupezi.blogspot.ro/2009/05/versul-original-265-dind-de-lucru.html