cireși în floare –
mama cărând stelele
cu cobilița
(Vasilica Grigoraș)
Valoarea unui haiku este cu atît mai
mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală,
și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează.
Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în
gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca
mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a
zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă
pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are
kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud
pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să
sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din
păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile,
unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un
fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai
repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care
acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în
gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea
vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un
fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că
are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și
împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra
lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și
rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict
supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune
generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul,
am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali
puneau ștampile prin care validaau sau invalidau poemele folosind formula
răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku
pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat)
japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu
avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt
puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care
realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta
un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu
sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale
tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se
află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în
acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor
care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit
circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că
ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un
cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și
profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă
gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea
creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu