Haikuul zilei -- 28 februarie 2018

Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

(Eduard Ţară)

A contempla şi a medita sînt oarecum sinonime, dar, ca orice sinonime care se respectă, ele nu sînt absolute şi interferează doar pe o parte din sensurile lor. Ambele indică o activitate mentală focalizată, îndelungată şi profundă.

Contemplarea este îndreptată spre în afară, vizează un lucru sau un eveniment şi angajează de obicei văzul, simţul care se pretează cel mai bine la o examinare stăruitoare, multilaterală şi polivalentă. Şi care, de cele mai multe ori, este însoţită de admiraţie şi emoţie.

Meditaţia este o activitate de sens contrar contemplării, ea este îndreptată spre înăuntru şi vizează imagini interiorizate însoţite de un întreg halou conceptual şi simbolic, ca şi de aura trăirilor pe care acestea le declanşează. Meditaţia sublimează senzorialul şi accentuează cugetarea, reflexia, focalizînd pe conţinuturi îmbogăţite de travaliul mental. 

Într-un haiku avem de a face cu ambele activităţi sau dispoziţii. În mai multe etape, eşalonat sau simultan, cu reveniri şi interferări contemplarea lucrurilor, întîmplărilor, scenelor este însoţită de meditaţia asupra reprezentărilor, conceptelor, trăirilor conexate cu primele. De cele mai multe ori însă, cînd poemul este foarte bun, cele două stări se împletesc într-un proces de visare, de reverie, care topeşte totul într-o stare de preaplin sufletesc, de revelaţie existenţială, de elevare spirituală. 

Procedînd didactic, tema poemului este meditaţia asupra timpului. Sigur, nu într-un mod discursiv, sentenţios şi enunţiativ. Ci primind provocarea celor două imagini la care ne trimit puţinele cuvinte ale poemului.

Vedem mai întîi ţurţurii picurînd şi mîna oarecum crispată a  bătrînului. Apoi, simţim prospeţimea perpetuă a timpului în picurii aritmici care vestesc schimbări, în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, pentru că ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Ca în orice haiku bun, declanşarea activităţilor de explorare pentru a dibui sensurile poemului o realizează abia ultimul vers – un ceas ruginit. Neîndoielnic, puteam să stăruim în contemplarea acelui ceas de buzunar, transmis din tată-n fiu, pe care bătrînul, cînd îl mîngîie, cînd îşi încleştează degetele pe el. Dar, pentru a trece la actul meditativ, ceasul ruginit trebuie resimţit ca o metaforă a vieţii trecătoare, gata să-i scape bătrînului din mînă. Ruginit, nu atît pentru că ar fi cu adevărat aşa (ceasurile vechi se făceau din materiale inoxidabile ca să reziste secolelor), ci ca să semnifice simbolic perisabilitatea timpului uman. Doar prin această metaforă, acea fisură premeditată în mimetismul imaginii, ni se deschide accesul către orizontul simbolic al poemului.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine ţinut.

Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără de margini a rătăcitorului.

Haikuul zilei -- 27 februarie 2018

la patru ace –

două perechi de fluturi

într-un insectar

(Magda Vlad)

        Expresia la patru ace vine din Renaștere, când acele erau un accesoriu de lux. Cu cât mai mare numărul lor, cu atât mai impresionantă era ținuta celui care le purta. De unde expresia la patru ace a ajuns să desemneze pe cineva îmbrăcat cu o eleganță ieșită din comun. Eleganța insectarului este înă una mortală. Jocul de cuvinte ne pune discret pe gînduri.

Haikuul zilei -- 26 februarie 2018

casă-n ruină –

creanga de liliac

sprijină zidul

(Florică Dan)

Construcţia poemului demarează prin etalarea unei juxtapuneri contrastante: alături de năruirea unei construcţii înfloreşte liliacul. Cele două imagini sînt simple şi distincte şi numai îndrăzneala viziunii autorului le poate lega atît de ingenios şi paradoxal. Înţelegem că, în spiritul său, impetuozitatea primăverii este resimţită ca o şansă pe care fragilitatea unei crengi înflorite o acordă masivităţii povîrnite. E un sprijin generos pînă la halucinaţie. Dar singurul posibil.

De remarcat echilibrul poemului, fiecare vers aducînd informaţie nouă şi pertinentă, şi gradarea efectului care se produce doar odată cu ultimul cuvînt. Abia atunci înţelegem paradoxala recuperare a ruinei.

Haikuul zilei -- 25 februarie -- haiku clasic

De azi pe mâine 

subţiindu-se gheaţa – 

frezii într­un coş

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 24 februarie 2018

de Dragobete –
crestată în scoarţă o
inimă goală

(Daniela--Lăcrămioara Capotă)

Haikuul zilei --23 februarie 2018

Noapte de iarnă –

sub cenuşă pocneşte

încă un cartof

(Petruţ Pârvescu)

Haikuul zilei -- 22 februarie 2018

zori de primăvară –

ştergând praful

de pe vechiul ceainic

(Eduard Țară)

Haikuul zilei -- 21 februarie 2018

Alb pretutindeni –

bătrân rememorându-şi

rătăcirile

(Petru-Ioan Gârda)

Haikuul zilei -- 20 februarie 2018

Primăvară –                              

copilul ascute                                     

creionul verde

(Elena Manta-Ciubotariu)

Haikuul zilei -- 19 februarie 2018

Sfârşitul iernii –

în sacul cu fasole

prima gărgăriţă

(Maria Tirenescu)

Haikuul zilei -- 18 februarie 2018

ninsoare în toi –

făină de la moară

pe fața tatei

(Ion Cuzuioc)

Nimic decît clasica juxtapunere. Ambele imagini ne plasează în vremurile știute de cei de la țară, iar de cei de la oraș aflate din literatură sau din filme. Simbolic, ele se leagă compact, ca două emisfere de Magdeburg. Ninsoarea abundentă poate fi oricînd una care face impracticabile drumurile. Bucuria albului pentru copil este dublată de grija tatei pentru hambarul care trebuie umplut. Copilul le ascociază perfect – același alb, dar unul este al generozității nepăsătoare a ninsorii, celălalt al feței asudate și albite de făină a părintelui presat de responsabilitate și mulțumit că i-a dat încă o dată dat de cap.

Haikuul zilei -- 17 februarie 2018

zi de pensie -

la piață un nod în gât

și trei la batistă

(Violeta Urdă)

Un model pentru a demonstra cum se poate sugera elegant că pensia este prea mică. Nu vorbești despre mercurial și nici despre mărimea pensiei, amintești doar de ziua cînd ai primit-o și de locul în care îi poți testa valoarea. Două situații edificatoare pentru puterea ei de cumpărare. Nu spui nimic direct, apelezi la apropourile emoționale a doua expresii, ambele cochetînd cu cuvîntul nod. Nodul în gît mărturisește reacția de sufocare la constatarea prețurilor prohibitive, iar cele trei de la batistă  incapacitatea de a te hotărî să deschizi portofelul.

Haikuul zilei -- 16 februarie 2018

amurg peste lan -

vasul cu miere dând

pe dinafară

(Cecilia Birca)

Diferența tranșantă dintre domeniile cărora le aparțin cele două imagini juxtapuse face ca apropierea dintre ele să fie și mai incitantă pentru cititor. Textul omite să numească ce forță subtilă le face să se atragă „dînd pe dinafară”. Debordînd una către alta, lanul în amurg și mierea din vas parcă ar vrea să se contopească într-un galben infinit.

Dă pe dinafară însă și emoția cititorului care contemplă întîmplarea.

Haikuul zilei -- 15 februarie 2018

gătită de drum -

nu se mai topesc fulgii

pe fața mamei

(Doina Bogdan Wurm)

        

         Calitatea vădită a  poemului este că nu opune nicio rezistenţă citirii fireşti, înţelegerea fiind simultană cu parcurgerea textului. Dacă alte poeme cer un efort de concentrare şi o reîntoarcere peste text pentru a-i putea percepe structura şi a descifra sensul omisiunilor, acesta se remarcă mai curînd printr-un fel de onestitate a dezvoltării gradate dar ferme a înţelesului.

         Şi asta nu pentru că ar fi un poem simplist indiscret, declarativ, patetic. Din contra, emoţia nu este exhibată în niciun fel, iar sugestia pe care articularea lui o degajă şi o conturează treptat este cum nu se poate mai bine strunită.

         Primul vers, gătită de drum, desface generos un evantai larg de posibilităţi. Gîndul explorează mai curînd variantele unei călătorii posibile şi bucuria cochetăriei feminine de a se răsfăţa cu alegerea celei mai potrivite ţinute pentru fiecare dintre ele. Şi rămîne departe de ideea, care va rămîne nerostită, a ultimului drum. Şi gătită, şi de drum se lasă greu abătute spre un final atît de trist.

         Iar economia poemului respectă această pistă şi în versul doi, fulgii care nu se mai topesc lasă gîndul să mai zburde o vreme pe căile turismului necenzurat şi, de ce nu, primăvăratec. Un nu oarecare nu poate întrerupe elanul reveriac.

         Nici versul al treilea nu te îngijorează la început,  fulgii pe faţă sînt încă adorabili… pînă ce dai brusc cu ochii de cuvîntul mamei. Schimbarea este acum drastică şi pricepi fulgerător despre ce e vorba: care e drumul şi destinaţia şi la ce bun găteala şi, mai ales, faptul că eşti în faţa unei mărturisiri eufemistice, surdinizată ca un suspin cu greu reţinut, formulată ca o constatare obiectivă, aparent candidă, şi că fulgii nu se mai topesc pe chipul ei acum rece.

         Acum şi pentru totdeauna.

Haikuul zilei -- 14 februarie 2018

mireasma ierbii -

un fluture coboară

pe lama coasei

(Lavana Kray)

Un haiku nu are nevoie de un titlu, dar comentîndu-l îmi permit licența de a-i da unul – candoarea sedusă de jocul cu moartea. Ceea ce sare, cred, și în ochii unui cititor care n-a mai întîlnit acest gen de poem este simplitatea necăutată a textului și evocarea fățișă a două imagini care compun simultan un tablou estival și o alegorie desăvîrșită. Fățișă și totodată discretă, fără comentarii de prisos.

Cuvintele și îmbinarea lor sînt atît de simple încît (poate cu mici retușuri) ar putea fi traduse automat în orice limbă. Sînt modeste și volatile pînă la a se transfigura cu totul în imaginea care devine un desen în tuș sau o stampă japoneză.

Este neîndoielnic că elementele compoziției, fără a minimaliza scena organică în care sînt încadrate, au fost alese pentru simbolismul lor. Fluturele, în zborul său zig-zagat-flușturatec, coboară pe lama coasei sedus de aroma tuturor ierburilor culcate la pămînt de coasă. Asta vedem și, subit, totul alunecă în fabulă. Parfumul este tentație și ispită, fluturele gingășie periclitată, lama coasei însemn și instrument al morții. Dar poate, într-un joc de-a Don Juan, fluturele a mizat pe performanța coasei de a da pe spate toate ierburile.

Imaginea te fascinează, te cucerește. Nu-ți mai poți desprinde nici ochii, nici mintea de la ea. Iar sufletul ți se umple de mireasma fragilă a ierbii și de ciudata preferință a fluturelui.

Haikuul zilei -- 13 februarie 2018

zori nebuloși –

el deschide ochii după

intervenția laser

(Ana Drobot)

        Indiferent de sensul unui haiku, cel de față avînd unul ambiguu și problematic, formularea lui ne poate încînta de la prima ochire prin simplitate și limpezime. Prin felul nesofisticat în care pune față-n față două situații distincte, aparținînd de două tărîmuri diferite ale realității: vremea și actul medical.

        Cele două imagini găsesc însă imediat, spontan, trei domenii diverse de convergență aluzivă. Vizualul: nebuloși – ochii. Începutul: zori - deschide. Nesiguranța și confuzia: zori nebuloși – intervenție laser.

        Deschizînd ochii, pacientul vede ca prin ceață. Lucru bun: vede totuși lumina. Vede zorii, nu întunericul nopții. Așa-i la început, cînd se crapă geana zilei, zorii. Crepusculul este încă neclar, confuz, obscur, tulbure. Nebulozitate este și-n sufletul său, ziua înaintează încet și parcă nesigur.

        E încă dimineață. Începe altă zi, poate altă viață…

Haikul zilei -- 12 februarie 2018

în vîrful

Marii Piramide

un mușuroi

(Dan Iulian) 

        Vestigiile trecutului, grandioasele embleme ale vechilor civilizații moarte acum, chiar dacă rămîn obiective ale turismului cultural și istoric, ne îndeamnă să gîndim la ciudata soartă a omenirii. La perisabilitate, la trufia monumentală și totuși zadarnică. Un senryu nu perorează, nu vituperează, evită retorica și dorința de a influența. El pune alături, ba chiar una peste alta, două imagini diferite ca mărime – pînă la enormitate. Le lasă așa, în puritatea lor neviciată de niciun fel de aprecieri. Ca obiecte ale contemplării mute și ale meditației spăsite.

        Un poem mai vechi în totuși scurta perioadă de cînd se scriu haiku-uri la noi este mai ironic, mai incisiv.

Victorie! –

iarba pe meterezele

cetăţii

Iulian Dămăcuş

        Exclamația comentează ironic meteahna belicos-umană de a birui. Și îi alătură o imagine a unui alt fel de izbîndă. Care nu-l avantajează pe om. Pe tăcute și cu infinită răbdare, iarba învinge. Și îngroapă meterezele vremelnice.

Haikuul zilei -- 11 februarie 2018 -- haiku clasic

Pescar la copcă

şi o pasăre neagră –

amândoi flămânzi

(Șerban Codrin)

Haikuul zilei -- 10 februarie 2018

trosnet pe iezer -
de sub gheața crăpată
răsare luna

(Ion Reșinariu)

Haikuul zilei -- 9 februarie 2018

Iarnă târzie –

câte un strop de verde

doar la semafor

(Claudia Ramona Codău)

Haikuul zilei -- 8 februarie 2018

Picur cu picur –

mărţişor mai aproape

şi ţurţuri mai scurţi

(Ioana Dinescu)

Haikuul zilei -- 7 februarie 2018

Om de zăpadă –

la paltonul bunicii

doi nasturi lipsă

(Virginia Popescu)


În legătură cu acest poem merită să citiți: 

http://honka-dori.blogspot.ro/p/pagina-2.html

Haikuul zilei -- 6 februarie 2018

noapte geroasă -
câtă speranță îți dau
patru pereți

(Elena-Flora Negrici)

Haikuul zilei -- 5 februarie 2018

Vreme de poveşti –

un vătrai stă pironit

la gura sobei


(Mihai Mateiciuc)

Haikuul zilei -- 4 februarie 2018 - haiku clasic

Dintotdeauna –

păianjeni îndărătul

imperiilor

(Şerban Codrin)

Păianjenul şi păienjenişul pe care-l ţese, locurile unde îşi întinde plasa şi urzelile, modul tăcut şi aproape misterios în care procedează, reuşita sa incontestabilă de a se insinua acolo unde nu se mai întîmplă nimic deşi înainte ca el să se instaleze s-au petrecut atîtea şi atîtea... toatea astea formează o ţesătură simbolică pe care o resimţi chiar dacă nu o poţi desface şi analiza fibră cu fibră.

Toate sînt vremelnice, pînă şi glorioasele şi zgomotoasele imperii, doar lucrătura păianjenului, care pîndeşte mereu îndărătul tuturor faptelor lumii, pare să fie mai consistentă şi mai durabilă. Plasa victorioasă a păianjenului întinsă îndărătul a tot ce s-a întîmplat este dovada incontestabilă a zădărniciei. El aşteaptă răbdător ca să întindă reţeaua neiertătoare a uitării peste tot ce a îndrăznit să tresalte o vreme. Ecleziastul însuşi nu se putea exprima mai sugestiv. Păianjenii paralizează imperiile precum carii macină lemnul.

Dintotdeauna. Ambiţia imperiilor este doar o joacă de copii, numai păianjenul ţese insidios, harnic, statornic, îndărătul lor, fibra trainică a ursitei lor fatalmente nefastă.

Haikuul zilei -- 3 februarie 2018

prima ninsoare -

tremură-n strai de vară

sperietoarea

(Argentina Stanciu)

Observația, neîndoielnic realistă, strecoară și o evidentă sugestie transfiguratoare.  În vîntul iernii chiar acum iscate, hainele lejere ale sperietorii flutură alarmant. Mișcarea devine vibrație convulsivă, înfiorare, dîrdîială. Sperietoarea nu mai sperie, dar soarta ei ne sperie simbolic pe noi. Bucuria primei ninsori este alterată de griji doar pe jumătate închipuite.

Haikuul zilei -- 2 februarie 2018

papucul doamnei
scai după o urzică -
tună din senin

(Petruța Ionescu)

        Văzîndu-l așa, finalizat, ai putea spune că poemul pare de o simplitate la îndemîna oricui. Neîndoielnic că multe dintre formulările excelente intrate în compoziția unui poem bun sînt parțial rodul întîmplării, dar al uneia care, deși lucrează inconștient, este efectul unei îndelungi experiențe acumulate anterior. Și poate al unui travaliu serios și intens asupra textului în cauză.

Concentrarea formulării oferă totdeauna șansa unor omisiuni grăitoare. Scai scurtează expresia, extrem de plastică, a se ține scai de, iar înlocuirea prepoziției de cu după, dă formulării o nuanță neașteptată: agățarea scaiului sugerînd agățatul femeilor, umbletul după fuste. Sensul derapează și devine tîlc. Fabula e gata. Evident, papucul doamnei (floare elegantă din familia orhideelor, beneficiind și de o legendă locală) sugerează umbletul afemeiat: i s-ar fi aprins călcîiele dup-o urzică. Mezalianța dintre o plantă selectă, cultivată-n grădină, și una vulgară, crescută pe șanț, face deja deliciul galeriei. Dacă însă nu considerăm că papucul (masculin) umblă singur și că, de fapt, în el se află realmente piciorușul unei doamne, combinația cu urzica (feminină și ea) devine una de-a dreptul picant-lesbiană, pentru unii prea libertină, pentru alții (mai democrați) doar emancipată.

Completînd elipsele (verbală, de context și de situație) am ajuns la un tîlc hîtru colportat de o țesătură aluzivă consistentă. Putem da acum un înțeles generos ultimului vers. Tună din senin poate fi, în primă instanță, doar acompaniamentul firesc al unei zile de primăvară tîrzie în care, fără nicio grijă, am contemplat natura. Dacă însă derapăm de la notația constatativă a faptului real, tunetul poate comenta șugubăț prima parte a poemului ca o neașteptată și fericită reușită a îmbinării cuvintelor și tîlcurilor de mai sus: a tunat și le-a adunat. Ca și pe eroinele fabulei.

Haikuul zilei -- 1 februarie 2018

fânul adunat –

soarele înţepenit

în colţii furcii

(Rodica P. Calotă)

        Îmi place să văd derapajul sensului prin simpatie. Folosesc cuvîntul cu un înțeles identic cu cel medical: dacă un organ, un ochi de pildă, este bolnav, celălalt organ pereche se poate îmbolnăvi și el, prin simpatie,  de aceeași maladie. Se înțelege că termenul medical este unul obiectiv dar a fost adoptat tocmai pentru metafora pe care o permite.

        Contextual deci, pornind de la partea a doua a poemului, fînul adunat (din împrăștierea de după cosit) este stivuit în claie. Unealta cu care se construiește claia este evident furca, una specializată și adaptată pentru a se înfige adînc în și a ridica o pală (atît cât se poate lua o dată cu furca) de fîn. Claia, de culoarea gălbuie a fînului și a soarelui, reușește să strîngă, să clădească, să consolideze și să fixeze fînul altfel răsfirat pe toată suprafața fîneței.

        Soarele înțepenit / în colții furcii este cu siguranță o metaforă. Dar nu este una ordinară ci paradoxală. Imaginea-n sine merită să împodobească un blazon țărănesc. Pentru haiku însă ea este doar un mod de a sugera ceva mai mult decît poate spune vorbirea discusivă. Despre furcă sau despre felul în care țăranul conlucrează cu natura pentru a colecta și conserva resursele energetice ale astrului zilei.

        Oricum, așa metaforic, imaginea conține două lucruri antagonice. Primul – o imposibilitate, furca este special făcută să străpungă și să mute o grămadă de fîn, nu să înțepenească și cu atît mai puțin soarele. Al doilea – într-adevăr cu ea, într-un sens figurat, este înțepenit în claie soarele deja înțepenit în fîn.